Saltar a Navegación

Ceausescu si programul nuclear al Romaniei

Sursa: http://www.frontpress.ro/2013/02/ceausescu-si-programul-nuclear-al-romaniei.html

Proiectele lui Nicolae Ceauşescu de independenţă politică în cadrul blocului comunist nu puteau fi susţinute fără autonomie energetică. La începutul anilor ’70 a căutat cele mai bune soluţii pentru dezvoltarea unei reţele de centrale nuclear-electrice.

Iniţial Ceauşescu şi-a pus mari speranţe în partenerii occidentali, şi în primul rând în guvernul de la Paris. Franţa era fruntaşă europeană în producţia de energie ieftină şi relativ nepoluantă, prin intermediul fizicii atomului. România fusese implicată în marile prefaceri nucleare imediat după Al Doilea Război Mondial, însă indirect, fără a beneficia de avantajele strategice ale noilor resurse energetice şi militare. În contul datoriei de război, guvernul de la Bucureşti a livrat către Uniunea Sovietică importante cantităţi de minereu de uraniu, exploatat prin societatea mixtă „Sovromcuarţit“ (1951-1956).

Programul nuclear naţional (mai 1969)

Ceauşescu şi-a manifestat dorinţa de a introduce România pe lista selectă a ţărilor producătoare de energie nucleară imediat după ce a ajuns la putere. La 19 mai 1966, Gogu Rădulescu a anunţat în şedinţa CEx al CC al PCR că trimisese oferte preliminare pentru livrarea de centrale nucleare şi uzine de apă grea către URSS, Franţa, Suedia, Marea Britanie, RFG şi Canada. Peste câteva luni, la 16 septembrie 1966, Prezidiul Permanent al CC al PCR a autorizat Ministerul Energiei să trimită probe de uraniu autohton către firmele care au furnizat oferte. România a abandonat însă proiectul nuclear. Centralele erau scumpe şi nu le putea plăti.

În contextul pregătirilor pentru Congresul al X-lea al PCR (august 1969), Ceauşescu a solicitat întocmirea unui program nuclear naţional. A fost aprobat cu entuziasm în şedinţa Comitetului Executiv al CC al PCR din 13 mai 1969 . În baza lui şi a hotărârilor Congresului al X-lea al PCR, la 30 decembrie 1969 s-a emis Decretul 870/1969 privind organizarea şi funcţionarea Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară. La conducerea noii instituţii a fost numit inginerul Ioan Ursu, un apropiat al Elenei Ceauşescu, viitor personaj important al puterii. Prim-vicepreşedintele lui a fost Adrian Georgescu, adjunctul de până atunci al ministrului Energiei Electrice .

Fără arme nucleare

În anii ’80 funcţiona teoria că Nicolae Ceauşescu construise arma atomică pentru a face faţă eventualelor tentative externe de răsturnare de la putere. Acesta a fost unul dintre zvonurile false lansate de Pacepa. În realitate, conform documentelor din Arhiva CC al PCR, Ceauşescu a militat sincer pentru neproliferarea armelor nucleare şi utilizarea energiei atomice în scopuri paşnice. Sursele documentare sunt confirmate şi de foştii demnitari comunişti. Ştefan Andrei îşi aminteşte într-un volum de interviuri publicat recent (Lavinia Betea, Ştefan Andrei, „Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli“, Bucureşti, Editura Adevărul Holding, 2011) că a fost martor la o discuţie în care liderul PCR a respins propunerea de colaborare nucleară în scopuri militare adresată de prim-ministrul pakistanez Zulfikar Ali Bhutto.

Regimul de la Bucureşti iniţiase tatonări şi tratative încă din vremea lui Gheorghiu-Dej. În 1957, România s-a numărat printre statele fondatoare ale Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA) a ONU, cu sediul la Viena. Ambasadorul în Austria era şi reprezentat permanent al României pe lângă AIEA. Mai târziu, la sfârşitul anilor ’60, România a sprijinit activ eforturile ONU în elaborarea tratatului de neproliferare a armelor nucleare. Acesta a fost adoptat de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia nr. 2373 din 12 iunie 1968 şi deschis pentru semnare începând cu 1 iulie acelaşi an. Tratatul trebuia semnat simultan la Moscova, Washington şi Londra, capitalele celor trei state depozitare ale documentului. Iar Ceauşescu i-a autorizat pe ambasadorii României din cele trei oraşe să-l semneze încă din prima zi a deschiderii procedurii.

Totuşi, România nu s-a grăbit să ratifice documentul, anunţând că o va face în momentul intrării sale în vigoare la nivel internaţional. Pentru aceasta trebuia ratificat de cele trei ţări depozitare (URSS, SUA şi Marea Britanie), plus alte 40 de state. România nu a declarat niciodată că se opunea ratificării, deşi existau ţări contestatare atât în blocul comunist (China, Albania, Cuba, Coreea de Nord, Vietnam), cât şi în afară (Franţa, Spania, India, Pakistan, Japonia, Brazilia, Argentina, Israel, Algeria).

Problema acestui Tratat s-a discutat în şedinţa Prezidiului Permanent al CC al PCR din 19 ianuarie 1970. Ceauşescu s-a interesat de stadiul internaţional privind ratificarea şi de poziţia celor două mari puteri ale lumii faţă de document. I s-a comunicat că atât Statele Unite, cât şi Uniunea Sovietică au insistat pe lângă guvernele din sfera lor de influenţă să-l ratifice. Americanii reuşiseră să-i convingă pe vest-germani să adopte documentul şi obţinuseră promisiuni şi de la japonezi. România primise o sugestie oficială de la Moscova pe 8 mai 1969 ca să accelereze procedurile de ratificare. Decretul pentru ratificarea Tratatului cu privire la neproliferarea armelor nucleare a fost emis la 30 ianuarie 1970.

România şi Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică

După ratificare, România a anunţat AIEA că intenţiona să dezvolte un program de energie nucleară în scopuri civile, relaţia cu agenţia de la Viena fiind vitală pentru reuşita demersului. Conform reglementărilor internaţionale, valabile şi astăzi, AIEA era autorizată să aplice un sistem de garanţii şi control asupra instalaţiilor, echipamentelor şi materialelor nucleare în statele care produceau energie atomică. Pe lângă colaborarea instituţională, AIEA putea ajuta la obţinerea de echipamente nucleare moderne, informaţii în domeniu şi pregătirea de specialişti.

În aceste condiţii, România nu mai putea fi reprezentată la Viena pe lângă AIEA doar de ambasador. Astfel că în şedinţa Prezidiului Permanent din 9 februarie 1970 s-a decis trimiterea la ambasada din Viena a unui specialist în domeniul nuclear, în persoana inginerului Stoica Popa, până atunci vicepreşedintele Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară.

În septembrie 1970, Comitetul de Stat pentru Energie Nucleară, prin Ioan Ursu, a semnat un protocol de colaborare cu Comisariatul de Energie Atomică a Franţei pentru pregătirea specialiştilor români. În baza lui cele două ţări trimiteau anual câte 15 specialişti în vizite de reciprocitate. În plus, românii primeau burse de studiu cu durata de 10 luni anual. Ursu mai iniţiase un program de pregătire prin şcoli de vară în domeniul reacţiilor nucleare şi fizicii reactoarelor cu concursul unor experţi din străinătate.

Visul lui Ceauşescu – România, putere nucleară

După adoptarea Programului nuclear naţional de către CEx al CC al PCR (13 mai 1969) şi ratificarea Tratatului cu privire la neproliferarea armelor nucleare (30 ianuarie 1970), Ioan Ursu i-a prezentat lui Ceauşescu proiectul reţelei naţionale de centrale nucleare. Ceauşescu se grăbea să devină stăpânul unei puteri atomice deoarece i-a recomandat lui Ursu să demareze simultan, în cincinalul 1971-1975, lucrările de construcţie pentru patru centrale nucleare. Dintre acestea, trei erau de tipul uraniu natural şi apă grea (cu o putere de 600 Mwe fiecare), dar cea de-a patra funcţiona pe bază de uraniu îmbogăţit şi apă normală (cu o putere de 400 Mwe). Noile capacităţi energetice urmau să funcţioneze cu resurse interne de uraniu.

Studiile preliminare întocmite de specialiştii Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară propuneau amplasarea centralelor atomice pe râurile Dunăre, Olt, Mureş, Someş şi Siret. În urma analizelor geologice şi de mediu, s-a stabilit ca primele centrale să fie construite pe Olt (în judeţul Vâlcea) şi pe Dunăre (în Dobrogea).

Centrala de pe Olt a fost destinată modelului cu uraniu îmbogăţit şi apă normală. Demaraseră deja tratativele cu sovieticii pentru construcţia ei. Totuşi, Comitetul de Stat pentru Energie Nucleară nu a dat proiectului atenţia cuvenită, terenul necesitând lucrări preliminare de amenajare. Din motive demografice şi balneologice, nici Ministerul Sănătăţii nu considera oportună o centrală nucleară în zonă. Aviz negativ din considerente specifice a dat şi Ministerul Turismului.

Pentru modelul de centrală cu uraniu natural şi apă grea a fost propus în 1970 amplasamentul Hârşova. Localitatea era situată pe o platformă neinundabilă , la 7 m peste nivelul mării. În caz de accident, zona nu facilita dispersia radioactivităţii. În plus, sud-estul României era deficitar energetic. Nici nu existau condiţii pentru construcţia de centrale electrice clasice – Dobrogea nu avea nici cărbune, nici râuri cu debit potrivit. Astfel că, Ioan Ursu a propus construirea celor trei centrale cu uraniu natural şi apă grea la Hârşova.

Paralel cu derularea studiilor de fezabilitate pentru centralele nucleare pe bază de uraniu natural s-au căutat soluţiile de construire a unei uzine de apă grea. La început erau nouă variante: pe râurile Bistriţa, Lotru, Olt, Argeş, Dunăre, Someş şi Arieş. În 1970 cel mai avantajos amplasament părea a fi localitatea vâlceană Mălaia, de pe Lotru. Au apărut alte inconveniente: căile de acces greoaie şi dezafectarea localităţii. În cele din urmă s-a decis amplasarea la Drobeta Turnu-Severin. Construcţia a demarat abia la sfârşitul anilor ’70, prin Decretul nr. 400 din 1979. Fostul ministru de Externe Ştefan Andrei îşi aminteşte că fabrica de la Drobeta Turnu-Severin a fost o gaură neagră pentru economie, deoarece s-au depăşit cu mult costurile estimate. Primele cantităţi de apă grea s-au produs abia în iulie 1988. Uzina a rămas nefinalizată, fiind menţinută în proiectele de dezvoltare post-comuniste.

În mai 1970, România şi URSS au semnat acordul de colaborare în domeniul energiei atomice, care prevedea construcţia unei centrale electrice pe bază de uraniu îmbogăţit. Prin pretenţiile sale exagerate, Ceauşescu a provocat în cele din urmă abandonarea proiectului.

După înfiinţarea Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară (decembrie 1969), preşedintele Ioan Ursu şi subordonaţii săi au început studiul variantelor de construcţie a patru centrale nucleare, prevăzute de Programul nuclear naţional (mai 1969). Prima dată i-a contactat pe sovietici în baza unui acord mai vechi dintre România şi URSS privind folosirea energiei atomice în scopuri paşnice (Bucureşti, 19 aprilie 1962). Sovieticii ar fi dorit ca România să exporte minereu de uraniu, care să fie extras şi îmbogăţit la ei. Deşi în 1965 eşuaseră aceste negocieri, în 1968 România a solicitat Comitetului pentru Relaţii Externe al URSS o ofertă pentru dezvoltarea unor capacităţi nucleare civile. A venit în 1969, dar partea română a sistat discuţiile. Curând, la Congresul al X-lea al PCR, Ceauşescu a propus propriul Program nuclear naţional.

Tehnică de vârf şi specialişti din URSS

Ioan Ursu a plecat la Moscova pentru documentare în februarie 1970, purtând discuţii cu A.M. Petrosianţ, preşedintele Comitetului de Stat pentru folosirea energiei nucleare al URSS. Negocierile anterioare îşi pierduseră actualitatea, sovieticii solicitând o nouă ofertă de colaborare.

Schiţa acordului a fost prezentată lui Ceauşescu în regim de urgenţă. Conform acesteia, sovieticii ar fi urmat să furnizeze reactoare nucleare, combustibil nuclear şi materiale nucleare, cu toate anexele aferente. În plus, pregăteau şi specialişti pentru întreţinerea lor.

În perioada 26 februarie – 11 martie 1970, o delegaţie a Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară s-a deplasat la Moscova ca negociatori ai colaborării atomice. S-a decis ca sovieticii să furnizeze o centrală nucleară cu o putere de 440 Mwe, pe bază de uraniu îmbogăţit şi apă normală.

Negocierile privind construcţia ei au continuat la Moscova în aprilie-mai 1970, prin prim-vicepreşedintele Comitetului, Adrian Georgescu. Din rapoartele sale „strict secrete“ trimise periodic la Bucureşti reiese şi aportul românesc, din Uniunea Sovietică urmând să sosească o parte din componentele centralei. Restul s-ar fi realizat pe plan intern cu documentaţie sovietică. Moscova accepta şi participarea proiectanţilor autohtoni la centrală. Negociatorii români au forţat această deschidere, solicitând credite pe 15 ani pentru plata centralei, cu doar 2% dobândă. Refuzul a fost îndulcit de acceptarea achitării ei prin produse industriale româneşti.

Controversa uraniului

Pe agenda negocierilor a fost introdus de Ceauşescu alt punct fierbinte: finalizarea în 1976. Conştienţi de implicaţiile proiectului, sovieticii s-au fixat pe anul 1979. Alte controverse a generat problema combustibilului pentru centrală. România dorea ca partea sovietică să asigure integral uraniul îmbogăţit, fără minereu compensativ din România. Deşi Programul nuclear naţional adoptat în mai 1969 specifica că unităţile nucleare urmau să utilizeze exclusiv resursele interne de uraniu. Probabil că Nicolae Ceauşescu apreciase că venise timpul să recupereze o parte din uraniul exploatat în anii ’50 prin „Sovromcuarţit“. Poate chiar voia blocarea discuţiilor cu sovieticii, vizând alt partener. Ori să conserve resursele româneşti de uraniu căci din documentaţie reiese că erau necesare 1.400 tone uraniu natural minereu pentru maxim 25 de ani. România avea atunci rezerve estimate de 20.000 tone minereu uraniu. Sub incidenţa „strictului secret“, în mai 1970 Adrian Georgescu a solicitat ajutorul lui Cornel Burtică, ministrului Comerţului Exterior, care să insiste la Moscova pentru furnizarea minereului de uraniu natural pentru funcţionarea centralei. În cele din urmă, Ceauşescu a decis un compromis: România şi Uniunea Sovietică să furnizeze în părţi egale uraniu pentru funcţionarea centralei.

Pretextul problemelor de mediu

Acordul semnat la Moscova la 26 mai 1970 prevedea construcţia unei centrale pe bază de uraniu şi apă normală, cu putere de 440 We. Însă partea română a ridicat noi obiecţii încă din faza elaborării proiectului tehnic. Specialiştii autohtoni s-au arătat nemulţumiţi de soluţiile sovietice privind protecţia mediului şi a populaţiei în cazul unui accident nuclear. Proiectul s-a tergiversat până în vara anului 1972, când românii au propus anveloparea reactorului, după modelul unei centrale construite de sovietici în Finlanda. Nici după refuzul Moscovei (10 noiembrie 1972) Ceauşescu nu a cedat cu solicitarea garanţiilor de mediu. Altfel partea română va întrerupe proiectul.

În cele din urmă, soluţia sovietică a fost abandonată, ceea ce pare că s-a şi dorit de Ceauşescu. În paralele pertractase un acord favorabil cu firma canadiană „Atomic Energy of Canada Limited“ şi guvernul de la Ottawa. Guvernul român a renunţat definitiv la ideea construcţiei unei centrale cu uraniu îmbogăţit şi apă normală, de tip sovietic, cu toate că asupra ei a decis Congresul al IX-lea al PCR, adoptând Programul nuclear naţional.

După negocieri dure cu sovieticii şi firmele capitaliste, Ceauşescu a decis să construiască centrala nuclear-electrică a României împreună cu firma „Atomic Energy of Canada Limited“. A fost aleasă localitatea Cernavodă din cauza deficitului energetic al Dobrogei.

Comitetul de Stat pentru Energie Nucleară a contactat firmele occidentale producătoare de centrale nucleare în paralel cu negocieri similare la Moscova. Centrale vestice, care funcţionau cu uraniu natural şi apă grea, erau mai avantajoase deoarece consumau cu 50% mai puţin combustibil radioactiv şi aveau o durată de funcţionare mai îndelungată decât cele sovietice pe bază de uraniu îmbogăţit şi apă normală. Fiind construite în colaborare cu întreprinderi din lumea capitalistă, se limita şi imixtiunea sovietică în programul nuclear românesc.

Pretenţiile lui Ceauşescu

Ca şi în cazul negocierilor cu URSS, Ceauşescu a recomandat găsirea celei mai avantajoase oferte. Ar fi dorit să obţină credite pe termen lung cu dobânzi scăzute de la ţara de rezidenţă a firmei furnizoare. Nu concepea nici ca industria românească să nu participe la construcţia ei. În plus, manifesta mare grabă, dorind ca primul reactor să intre în producţie în doi-trei ani de la semnarea contractului, emiţând pretenţii dictatoriale.

România a contactat firmele capitaliste producătoare în februarie 1970. Primăvara au sosit primele oferte. Comitetul de Stat pentru Energie Nucleară s-a fixat asupra „Atomic Energy of Canada Limited“ (AECL), consorţiului „Kraftwerk Union“ (KWU) din Germania Federală şi firmei franceze „Alsthom-Rateau“. Primii eliminaţi au fost vest-germanii care nu acceptau accesul specialiştilor români la proiectare şi tehnica de calcul, plus că ar fi livrat apă grea doar pentru primii doi ani. Aveau şi preţul cel mai mare, pe considerentul experienţei în domeniu, datând din 1948. Francezii au venit cu o ofertă de preţ mai bună şi acceptau chiar fabricarea de componente în România. În plus existau protocoale între cercetătorii români şi francezi încă de la jumătatea anilor ’60. Negocierile s-au sistat deoarece firma nu putea convinge guvernul de la Paris să acorde României credite avantajoase, pe lângă neînţelegeri în construcţia uzinei de apă grea.

Avantajele canadienilor

Competiţia a fost câştigată de „Atomic Energy of Canada Limited“ care promitea construcţia simultană a centralei nucleare şi a uzinei de apă grea. Canadienii au acceptat o implicare şi mai mare a specialiştilor români şi a industriei autohtone în proiect, preconizându-se, în caz de reuşită, continuarea colaborării chiar şi la construcţia unor centrale în alte ţări. S-au angajat şi să facă lobby pentru produsele româneşti în statele unde prestau activităţi. 126 milioane de dolari au cerut pentru construcţia primului reactor, canadienii oferind Românei un credit pe 15 ani, cu dobândă de 6,5%.

În cele din urmă, negocierile n-au fost aşa de facile cum spera Ceauşescu. Mai ales că România socialistă stabilise relaţii diplomatice cu Canada abia în aprilie 1967. După rezolvarea diferendelor ideologice, regimul de la Bucureşti a trebuit să stingă litigiile economice plătind Canadei 2,7 milioane de dolari. Primul acord comercial cu guvernul de la Ottawa s-a semnat la 23 martie 1968, demnitarii români anunţând intenţia guvernului de dezvoltare a programului nuclear civil. Negocierile comerciale româno-canadiene s-au „resetat“ în vara lui 1970. Compania AECL a recomandat administraţiei de la Ottawa să ajute guvernul de la Bucureşti achiziţionarea unei centrale nucleare de tip CANDU. Asistenţa canadiană se exercita atât prin credite pe termen lung cu dobândă mică, cât şi prin acorduri de schimb cu taxare vamală preferenţială, acordul fiind semnat în 1971.

Ceauşescu nu a reuşit să construiască o centrală nuclearo-electrică în timpul vizat. Pentru a face rost de zecile de milioane de dolari necesare, guvernul de la Bucureşti a semnat acorduri de creditare cu FMI şi Banca Mondială, cu Canada etc. Negocierile pentru construcţia centralei nucleare s-au încheiat abia la sfârşitul anului 1976. Specialiştii canadieni au ales oraşul Cernavodă (românii ar fi dorit iniţial centrala la Hârşova).

Dificultăţile construcţiei

Acordul s-a perfectat la 31 octombrie 1977, încă un an trecând până la întocmirea documentelor definitive. Protocolul final s-a semnat la Bucureşti, pe 16 decembrie 1978. Costurile proiectului au depăşi mult estimarea iniţială. Conform contractului, în acest scop România primea de la Canada un credit în valoare de un miliard de dolari, 680 de milioane de dolari fiind utilizaţi pentru plata componentelor canadiene. Restul constituiau credite de achiziţii pentru ca România să poată participa la construcţia de la Cernavodă.

Lucrările au început efectiv în septembrie 1980. Guvernul român a decis să colaboreze cu firma canadiană pentru toate unităţile nucleare prevăzute de Programul nuclear naţional. Aşadar, la Cernavodă au fost proiectate cinci reactoare de tip CANDU. Nicolae Ceauşescu n-a apucat să vadă centrala nuclearo-electrică în funcţiune. Amplasamentul energetic s-a construit greoi, primul reactor fiind dat în folosinţă abia la 16 aprilie 1996.

De Ilarion Tiu – Adevarul



Main menu 2

Dr. Radut Consulting