Romania din Spania

Tranzicija –Mine, Yours, Ours, Galerija Kortill, Rijeka, 1–4 martie

La saisprezece ani de la caderea comunismului, s-ar parea ca s-a spus totul despre fostul regim politic, despre noua situatie economica si despre procesul numit, indeobste, tranzitie. Între timp, majoritatea fostelor tari comuniste au devenit membre nu doar ale NATO, ci si ale Uniunii Europene, si astfel, cel putin oficial, tranzitia lor spre democratie s-a incheiat. Evident, schimbarile politice si economice petrecute in tarile Europei de Est s-au produs in conformitate cu anumite planuri care, oricum ar fi, nu vor putea ascunde prabusirea citorva mituri de baza ale deceniului trecut si nu vor putea pune in umbra anumite procese, noi elemente ale vietii reale care s-au dovedit a fi semnificativ diferite de ceea ce si-ar fi putut inchipui indivizii in noile conditii. Diferite situatii fundamentale au iesit la suprafata in viata societatii, in sens larg, iar procesele de schimbare au generat diferite rezultate: diferente suparator de mari intre stilurile de viata ale unor indivizi apartinind aceluiasi grup social au aparut in cadrul unei perioade de timp suspect de scurte. Evenimentul intitulat Tranzicija – Mine, Yours, Ours [Tranzitie – a mea, a ta, a noastra] a urmarit sa analizeze interpretari neoficiale ale schimbarilor politice, economice si culturale, indeosebi prin examinarea situatiilor care aruncau o lumina asupra aspectelor mai intunecate ale schimbarii de sistem politic. Organizatorii, membri ai grupului Rijeka Drugo More, au examinat in primul rind insusi conceptul de tranzitie (tranzicija), un concept care ar trebui sa semnifice pur si simplu, in mod neutru, o tranzitie de la un sistem la altul, termen care, cu toate acestea, chiar de la inceputul anilor nouazeci, a dobindit conotatii pozitive in constiinta cetatenilor Europei Centrale, devenind sinonim cu privatizarea, un garant al democratiei. Procesul de transformare, privatizarea proprietatii de stat si a sferei publice, calauzita exclusiv de logica valorii de piata, nu a intimpinat niciun fel de obstacole, in timp ce intrebarea e inca deschisa: daca, in conditiile competitiei libere, ar fi putut aparea sau nu alte criterii ale coeziunii sociale. O conditie fundamentala a democratiei este idealul egalitatii, purtind cu el promisiunea egalitatii de sanse, pe care economia de piata neoliberala urmareste s-o realizeze, laolalta cu protejarea capitalului privat. Totusi, e imposibil sa obtii egalitate sociala respectind criteriile economiei de piata, caci competitia capitalurilor de diferite dimensiuni lezeaza idealul egalitatii de sanse si deci necesita corectie sociala. Evenimentul Tranzicija – Mine, Yours, Ours a incercat sa scoata in evidenta anumite aspecte ale transformarii democratice central-europene, cum ar fi promisiunea mitului perioadei de tranzitie, falsa nonideologie din spatele transformarii sistemelor culturale si schimbarea rolului serviciilor publice de media. Organizatorii au precizat: „Am decis, in mod deliberat, sa studiem tranzitia in aspectele sale simbolice, culturale si informationale, intrucit putem urmari astfel raportul dintre promisiunile ideologice si realitatea sociala“, indicind interesul pentru aspectele sociale ale chestiunii in cauza. Ca rezultat al privatizarii, au avut loc o serie de mutatii in Europa Centrala, iar acestea au ajutat la rezolvarea unor probleme de infrastructura, insa, cu toate acestea, mase uriase de oameni au fost impinse spre periferia societatii. Citeva dintre lucrarile video incluse in expozitia organizata in timpul evenimentului au prezentat „natura moarta“ economica provocata de schimbarea in domeniul dreptului la proprietate, modul in care, printre altele, un sistem functional a devenit total neoperativ sub presiunea noii situatii economice. Filmul Majei Bajevic´ (Case Sheath [Cazul Sheath]) prezinta reducerile de la o tabacarie de mare traditie. De fapt, destul de frecvent, competitia intemeiata pe capital strain reuseste sa anihileze intreprinderile locale relativ profitabile. Filmul prezinta procesul dureros prin care noua intreprindere ia locul celei vechi si ii condamna pe toti cei din jur la un lent proces de ruinare. Vechea fabrica, ce oferea o slujba majoritatii locuitorilor din Visoko, isi pierde profesionistii, aura, clientii cistigati de-a lungul citorva decenii trecute. Lucrarea lui Bajevic´ ii prezinta pe locuitorii asezarii, pe muncitorii vechii fabrici si documenteaza o actiune menita a pastra memoria amintitei fabrici si a angajatilor ei. Împreuna cu muncitorii, artistul confectioneaza o invelitoare de piele pentru o casa bosniaca. Cu mare maiestrie, acestia aplica invelitoarea de piele pe casa, pina cind cea dintii se identifica cu casa, imprumutindu-i forma. Lucrarea de arta serveste drept monument al vremurilor cind locuitorii orasului lucrau intr-o fabrica aflata in proprietatea propriei lor comunitati. O alta lucrare video prezinta ultimele zile ale unei fabrici aflate pe teritoriul fostei Republici Iugoslave. Filmul T.U.P. al Marijanei Vukic´ prezinta, dintr-o perspectiva fixa, o cladire industriala parasita, in ruina. E dificil de spus daca filmul, cu o durata de treizeci de minute, e o natura moarta sau un document al anumitor intimplari, intrucit, aparent, nimic nu se petrece pe ecran – ca si cum obiectivul ar fi inregistrat o scena incremenita in timp. O usoara schimbare apare la caderea noptii, cind o lumina slaba, semn al activitatii din cladire, devine vizibila. Daca nu competitia, atunci schimbarile din politica economica a autoritatilor locale au condus la distrugerea vechilor fabrici. Dupa razboiul din Iugoslavia, oficialitatile orasului Dubrovnik au abandonat domeniul economic, iar muncitorii au ramas someri. În prezent, orasul traieste aproape exclusiv din turism, cei citiva muncitori industriali ramasi asteptind in zadar aparitia unei conduceri in stare sa faca din nou fabrica profitabila. Totusi, asa cum demonstreaza documentarul 5 Factories – Worker Control [5 fabrici – controlul muncitorilor] al lui Oliver Ressler si Dario Azzelini, asteptarea nu e unica strategie de supravietuire. Cei doi artisti au intervievat oameni de la cinci fabrici din Venezuela, fabrici cumparate prin credit de la stat de catre angajatii lor, inainte de a colapsa – fabrici care, de atunci, au desfasurat o activitate de succes. Cele cinci fabrici functioneaza in forme alternative de institutii de productie aflate in proprietate colectiva, scopul lor fiind acela de a furniza cele necesare traiului comunitatii locale si de a reusi sa concureze cu consortiile private active, la rindul lor, in tara. Fabricile prezentate in film produc bunuri in diferite domenii, cum ar fi textile, produse de aluminiu, tomate, cacao si hirtie, in timp ce muncitorii si conducatorii vorbesc despre suisurile si coborisurile intreprinderii, despre organizarea proceselor de productie si descriu in detaliu principiile de functionare si metodele de productie puse la lucru in fabrica. Fabricile sint in proprietate colectiva, in timp ce oamenii din diferite posturi – conducatori, ingineri sau simpli muncitori – muncesc pentru salarii egale, iar angajatii trebuie sa cunoasca fiecare faza a procesului de productie, pentru a-si constientiza nu doar propriile sarcini, ci si valoarea si beneficiile sociale ale muncii lor. Una dintre cele mai emblematice si, in acelasi timp, constiente fraze din documentar este aceasta: „Daca credem in socialism, putem sa-l facem sa functioneze, insa daca nu avem incredere in el, nici macar o armata de oameni ca Hugo Chavez nu-l va face sa functioneze pentru noi“. Filmul lui Ressler si Azzelini contrasteaza puternic cu lucrarile concepute in jurul proceselor de tranzitie din tarile est-europene, acesta fiind probabil motivul pentru care organizatorii i-au selectat aparitia nu in cadrul expozitiei, ci ca parte a vernisajului evenimentului. În timp ce in America de Sud, atit la nivel guvernamental, cit si individual, oamenii au preluat conducerea destinului lor colectiv, in Europa de Est solidaritatea si interesele comunitatii sint intr-o stare de ruinare completa. Individualizarea si nevoia de a crea si de a acumula proprietate privata au declansat o competitie ce nu lasa loc pentru altceva in afara interesului individual sau strict familial. Cu toate acestea, capitalul strain nu e singurul care sprijina starea de tranzitie din tarile in curs de transformare economica si politica: cetatenii insisi pornesc in cautarea mijloacelor de a dobindi un trai mai bun, in strainatate. Lucrarea video a artistului din Republica Moldova Pavel Braila schiteaza o imagine ironica a emigrarii in starea de tranzitie. Un sfert din concetatenii lui Braila lucreaza in strainatate si, in consecinta, o parte semnificativa a tarii se afla constant in miscare. Existenta de afara si viata petrecuta acasa se impletesc, coexista intr-o hipnoza reciproca. Naratiunea lucrarii video Euroline Catering se bazeaza pe calatoria europeana a „casei“. Artistul, care lucreaza in Germania, ii cere familiei de acasa sa-i pregateasca mincare traditionala moldoveneasca, vin, prajituri si sa i le trimita in Germania, prin intermediul unui autocar care transporta turisti. Videoul documenteaza munca febrila a celor ramasi acasa, activitatea intregului cerc de rude si calatoria pachetului cu mincare, cu autocarul, prin Europa. Filmul este o excelenta imagine a existentei de emigrant a indivizilor din Europa de Est. Cetatenii moldoveni care aleg calea prosperitatii individuale peste hotare beneficiaza de ajutorul celor de acasa, emigrantul primeste binecuvintarea familiei, insa aceste persoane nu pot influenta nici viata de zi cu zi, nici pe cea a societatii din care provin. Ca urmare a dezvoltarii sferei private, Europa de Est se confrunta cu un acut fenomen de individualizare, care genereaza o veritabila criza de identificare. Se poate sa nu o fi observat, insa in ultimii saisprezece ani sfera publica a disparut atit in asezarile urbane, cit si in cele rurale. În ciuda efortului continuu depus de media publica de a crea sentimentul ca cetatenii sint implicati intr-un anumit discurs social, adevarul e ca toate aceste institutii media doar mimeaza existenta unui spatiu liber. Proiecte culturale precum Tranzicija – Mine, Yours, Ours, bazate pe o anumita constiinta politica, ar putea, din pacate, sa dispara din discursul cultural chiar inainte de a fi in stare, de la nivelul unei categorii estetice, sa influenteze si intareasca identitatea de sine a tineretului est-european.