EUROPA,mon amour..sau prin cenusa Imperiilor,daca mai e cazu sa discriminez europenii între ei...o fi cazu?

Enviado por carpiber el Lun, 29/10/2007 - 23:59.

Cristian GHINEA | claustrofog Un continent prea mic pentru două teorii

Uniunea Europeană are un nou tratat. E drept că, dacă încerci să-l citeşti, nu înţelegi mare lucru, pentru că de fapt noul tratat doar modifică articole din cele precedente. E limpede că nu se vor edita broşuri cu Tratatul de la Lisabona, ca să ştie cetăţenii europeni cu ce s-au ales. Şi, apropo, care cetăţeni europeni? Mă întreb ce se va învăţa la şcoală despre acest moment. Două teorii contrare bîntuie istoria UE. N-am să vă plictisesc cu numele teoriilor academice, pentru că sînt destul de fluctuante şi nici nu contează dacă oamenii care susţin ceva îşi spun lor înşişi federalişti, neofuncţionalişti sau punkişti. Să spunem doar că teoria 1 priveşte UE ca pe o structură care a plecat dintr-un spirit al vremurilor în care statul naţional era depăşit şi se cerea dezvoltarea organică a ceva care să fie mai mult decît suma părţilor. Această teorie priveşte istoria UE ca un continuum în care punctul final va fi un stat supranaţional, cu cetăţeni la fel de supranaţionali. De ce e nevoie de un asemenea stat? Pentru că globalizarea şi noile fluxuri economice fac statele naţionale desuete. Sau pentru că ataşamentul oamenilor faţă de statul naţional a slăbit şi se cere o nouă structură care să le canalizeze sentimentele de grup. Explicaţiile sînt diverse. Teoria 2 spune că de fapt UE a fost, este şi va fi doar o sumă de tratate semnate de nişte state naţionale, că nu a fost şi nu este nimic mai mult decît permit guvernele naţionale să fie, că nu există cetăţeni europeni, ci doar nişte vecini care s-au cam plictisit să se omoare în războaie şi vor să încerce pacea pe termen lung.

În general, aceste teorii depind de realitate şi una este mai puternică decît alta, în funcţie de ce se întîmplă pe continent. În anii ’50, cînd povestea a demarat în forţă, mulţi erau siguri că sămînţa viitorului stat comunitar a fost plantată. Mai tîrziu, De Gaulle s-a gîndit că e OK ca Franţa să împartă costurile economiei sale ineficiente cu Europa, dar nu ar fi OK să-şi piardă destinul istoric într-un cor de state anoste. Aşa că generalul a refuzat să-şi mai trimită reprezentanţi la Bruxelles, aplicînd politica „scaunelor goale“. Scaune pe care le-a mai ocupat doar după ce s-a semnat o declaraţie prin care se spunea că Guvernul francez înţelege să declare veto faţă de orice politică comunitară care i-ar afecta interesele naţionale vitale. Atunci, teoria numărul 2 a fost în vogă: aţi văzut, domnilor? Primul om ambiţios şi hotărît v-a pus la pămînt măreţul stat continental. Şi au urmat două decenii în care teoria 2 a văzut doar guverne naţionale tîrguindu-se meschin pe bani. În fine, cade comunismul, optimism, boom economic, extinderi. Teoria 1 reintră în drepturi. Europa supravieţuise, instituţiile sale se făcuseră mari aproape pe neobservate, avea şi Parlament ales direct de popoare, peste capetele guvernelor, avea şi curte de justiţie care putea pedepsi guvernele, avea şi Comisie, din ce în ce mai importantă. Atunci de ce să nu aibă şi Constituţie?

Mai departe ştiţi povestea. Cînd francezii au zis „non“ la referendum, oamenii cu teoria 2 au sărit iar: v-am spus noi! Acum, Constituţia e îngropată. Tratatul a fost semnat. Fiecare stat şi-a văzut de interesul lui. Pare că teoria 2 a avut din nou dreptate. Şi totuşi… Aşa jumulit cum este el, tratatul tot dă Europei un preşedinte, o Comisie (organul supranaţional prin excelenţă) mai mică şi mai vioaie, şansa unei politici externe mai coerente, abandonează dreptul de veto în cîteva arii, schimbă sistemul de vot. Să aşteptăm puţin, sigur vor veni şi teoriile cu noi interpretări. Vă ţin la curent.

Londra, 22 octombrie 2007

Imagen de carpiber

Situatiunea e roza rau ! Sau movioleta, dupa cum speri/expectezi

Enviado por carpiber el Lun, 19/11/2007 - 22:49.

Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri Eşecul internaţionalismului naţionalist

O federaţie trans-naţională a naţionaliştilor e o contradicţie în termeni. E ca şi cum s-ar constitui o asociaţie a tuturor acelora care nu vor să se asocieze cu nimeni. Naţionalismul, mai ales în formele sale extreme, nu poate fi o energie coagulantă decît pentru adepţii săi interni. În rest, el e, prin definiţie, născător de excluziune, departajare şi dezbin. Naţionaliştii unguri nu se pot alia cu naţionaliştii români decît dacă şi unii, şi alţii renunţă să mai fie naţionalişti. Naţionalistul basc nu poate sta la aceeaşi masă cu naţionalistul spaniol. Erasmus ştia, încă de la începutul secolului al XVI-lea, că naţiunile tind să se excomunice reciproc, pentru a nu se alia decît episodic şi oportunist, în împrejurări particulare. „Englezul – spunea el – e inamicul francezului, fără alt motiv decît acela că e francez. Scoţianul e duşmanul briţilor, pentru simplul fapt că e scoţian. Neamţul e duşmanul francezului, iar spaniolul al amîndurora.“ Astăzi, lucrurile nu mai stau chiar aşa. Dar fracţiunile naţionaliste ale diferitelor popoare sînt încă în secolul al XVI-lea. Ele n-au nevoie de prea multe argumente pentru a exersa adversitatea. Naţionalistul crede orbeşte în valoarea de unicat a naţiei sale şi, în consecinţă, o vede mereu înălţată cu un cap peste celelalte. Fie prin virtute (primul popor creştin, cei mai viteji dintre traci, cele mai frumoase femei, cei mai deştepţi şi mai virili bărbaţi), fie prin martiraj (ne apărăm sărăcia şi nevoile şi neamul, am stat în calea tuturor răutăţilor). Naţionalismul e, în ambele cazuri, o specie a excepţionalismului. De aici şi paradoxul lui: pentru un adevărat naţionalist, naţionalismul celorlalţi e o ofensă inacceptabilă. Cu alte cuvinte, naţionalistul e în situaţia curioasă de a fi într-un război permanent şi neîndurător cu toţi naţionaliştii din afara graniţelor sale. Nimeni nu combate mai vehement naţionalismul (altora) decît naţionalistul (nostru). Iată, de-o pildă, cazul cu madam Mussolini. „Românii şi-au făcut din infracţionalitate un mod de viaţă“ – a declarat dînsa. Românii pun, deci, în pericol, naţia italiană. Atît i-a trebuit fratelui ei ideologic, domnu’ Vadim. Ne retragem – a decis el – din grupul parlamentar „Identitate, Suveranitate, Tradiţie!“ E un „grup castrator“. (Aşa e! Orice naţionalism e castrator pentru restul naţionalismelor.) „Dai în familia şi în naţia mea?“ – a răspuns cealaltă exponentă a ginţii latine. Mă retrag şi eu. „O veste bună pentru Europa!“ – a sunat comentariul unui parlamentar european. Poate şi pentru naţionalişti. Căci vor trebui să cadă pe gînduri. Ori se revizuiesc, avînd grijă să nu schimbe nimica, ori nu se revizuiesc, dar acceptă unele schimbări, pe ici pe colo, prin punctele esenţiale.

Reflectam la toate acestea cînd, umblînd prin tîrg, am descoperit nişte ample înscrisuri electorale ale unui partid care, teoretic, ar trebui să-mi fie simpatic: Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat. Ideea principală a banner-elor pare să fie „Rămîn român în Europa“. Bravo! – îţi vine să spui. O hotărîre înţeleaptă. Pică şi foarte bine în contextul de-acum, cînd avem tot soiul de români care umblă prin Italia, Spania şi Franţa şi rămîn inconfundabil „români“, pînă într-atît încît sînt echivalaţi cu „românitatea“ însăşi. Să fi fost mai puţin „români“ am fi dormit mai liniştiţi. Pe de altă parte, ce sens are acest slogan? Dacă eşti român, rămîi român oriunde şi oricînd, chiar şi cînd vrei să te dai drept altcineva. Apoi, dacă te preocupă atît de mult să rămîi român, ce cauţi în Europa? Moţăie liniştit şi ferice pe obcina ta strămoşească şi nu te mai încurca în birocraţia bruxelleză! De ce să pleci, dacă, de fapt, vrei să rămîi? Nu ţi-a cerut nimeni să-ţi pierzi chipul, dar nici nu se cade să vrei să impui comunităţii în care ai intrat (pentru că ai vrut să intri) tot pitorescul autohton. Paşoptiştii n-au încetat să fie români la Paris, dar n-au căutat să ducă mămăliga pe Sena, ci să aducă modernitatea franceză la Bucureşti. „Rămîn român în Europa“ e un început de schizofrenie. Problema e verbul: „rămîn“ e un jurămînt de imobilitate, de blocaj. Să fi spus măcar: „Sînt român, deci sînt european!“ sau „În Europa, voi redescoperi România!“. Nu să-ţi faci din încăpăţînare – un program şi să porţi – cum se vede în altă imagine electorală – opinci neaoşe la haine evropeneşti. În felul acesta, nu vom reuşi decît să ducem în Europa o mostră de prost-gust autohton. Spuneam despre naţionaliştii de extremă că trăiesc în secolul al XVI-lea. PNŢCD e mai avansat. Străluceşte ţanţoş în plin secol al XIX-lea. Nu le poţi dori decît ca, la diverse întîlniri internaţionale, să fie întîmpinaţi de politicieni italieni în sandale, de francezi cu tichie galică şi de americani cu machiaj de amerindieni.