Romania din Spania

Adrian CIOROIANU

La trecutu-ţi mare, ce prezent debil? – neo-conservatorismul românesc, între P.P. Carp şi parada gay

Tradiţia, în sine, nu e deloc o garanţie – aceasta-i prima constatare pe care ţi-o prilejuieşte istoria recentă a neo-conservatorismului nostru, al cărui prezent mi se pare ancorat undeva între periferic şi debil. Afirmaţia, unora, li se va părea nemeritat de categorică. Dar pentru un partid cu istoria celui conservator al lui Petre P. Carp sau Take Ionescu, e de la sine înţeles că aşteptările, azi, ar fi mari. În realitate, e greu de spus dacă partidele-clone aşa-zis conservatoare, apărute la noi în deceniul trecut – la fel de înrudite cu tradiţionalul conservatorism românesc precum năuca oiţă Dolly –, au şi altceva în comun decît o tristă (dar la fel de bine aş putea spune hilară) coincidenţă de nume cu partidul care altădată dădea miniştri ca Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu sau Alexandru Marghiloman şi care a fost, cu toate limitele sale, unul dintre cele două partide care au articulat România modernă.

Cineva mi-ar putea obiecta: renaşterea unui partid conservator român mai era posibilă (sau logică) după 1990? Poate că nu – deşi tocmai România a fost ţara, în Europa postcomunistă, în care partidele istorice au revenit miraculos la viaţă. Da, steaua conservatorismului politic românesc apusese de mult, de aproape trei generaţii. La drept vorbind, la noi Partidul Conservator, în secolul trecut, nu a fost victima comunismului – ci a propriei inadaptări la provocările de după 1918. Or, după 1989, noi am devenit o naţie de „reformatori“ – indiferent ce înţelegeam fiecare prin aceasta – deşi, fatalmente, cei mai mulţi dintre noi eram conservatori sadea (dar fără s-o ştim): românii anilor post-1990 ar fi dorit ca beneficiile capitalismului să vină la pachet cu stabilitatea socialismului. Capra şi varza, leul şi gazela – asta ne-am fi dorit noi să împerechem atunci şi, o vreme, chiar am încercat-o din răsputeri. Şi ne-a luat ceva timp pînă ne-am dezmeticit. Prin 1860, apărea la Bucureşti un ziar „politic, comercial şi literar“ care se chema Conservatorulu progresistu; el şi-a încetat apariţia după vreun an şi cîteva zile. Românii, pe atunci, pesemne că erau mai deştepţi. Ei bine, eu cred că un conservatorism autentic şi actualizat ar fi fost binevenit pentru igiena socială a României de după căderea comunismului. Şi nu mă refer numai la politică, ci şi la lumea ideilor & artelor (admirabil reprezentată la noi, în secolul al XIX-lea, de intelectuali conservatori). O mulţime de subiecte sau teme ridicate de reintrarea noastră în Europa ar fi avut nevoie şi de o perspectivă conservatoare: de la problema relaţiei dintre stat şi ţărani şi pînă la problema recunoaşterii (sau nu) a mariajelor celor de acelaşi sex. De la paradele gay pînă la demografia în declin. De la simezele expoziţiilor pînă la televiziunile transformate în grile de exhibare a unor realizatori onanişti. De la criza culturii şi pînă la criza şcolii – ambele, cultură şi şcoală, ajunse subiecte de ironii din partea unor dame de consumaţie cosmetizate peste noapte (!) în „dive“.

De la relaţiile cu Republica Moldova şi pînă la imigraţia asiatică ce nu va întîrzia să ajungă şi la noi. În anii ’90, noi am avut (i.e. am mimat) o corectitudine politică, dar n-am avut şi un real conservatorism intelectual. Din nefericire, multe dintre temele pe care ar fi trebuit să le preia conservatorii (politici sau intelectuali), la noi au fost preluate de naţionalişti deghizaţi. Realitatea, la noi, nu au dezbătut-o oameni de factură liberală versus conservatori, ci „pro-occidentali“ versus „cripto-naţionalişti“. Ca spirit liberal ce mă revendic, nu ştiu dacă am polemizat cu vreun congener intelectualmente conservator, dar e cert că am avut probleme cu o droaie de post-securişti, post-comunişti sau post-legionari. Desigur, fiecare dintre noi – ca orice european – are, azi, partizanatele şi complicităţile sale; dar peste ani, nepoţii noştri s-ar putea să pună problema ceva mai franc: şi să ne întrebe cum de a fost posibil, în România acestui început de mileniu, ca un „ex-comunist“ precum C.V. Tudor să condamne expoziţii gen ponei roz pe pereţi, iar un „neo-conservator“ precum H.-R. Patapievici să le apere. Ce le veţi spune? Că România e paradoxală? Mersi, ştiam.

Aşadar: nu numai lipsa unui partid conservator mi se pare, la noi, nefericită, ci şi lipsa unui autentic şi coerent curent de gîndire conservator. Atenţie: nu trebuia să importăm conservatorism cu linguriţa din Marea Britanie. Noi l-am avut, aici, şi ceva mă face să cred că multor români, dacă le zgîrii puţin obrazul, tot de el dai. A fost o vreme, în această ţară, în care – spunea regretatul Zigu Ornea, parcă – la ziarul Timpul intrau în redacţie, aproape simultan, Caragiale, Eminescu şi Slavici. Iar Eminescu se războia în ziare cu Ion Brătianu! Ce vremuri! Atunci a intrat România în Europa – nu acum, cînd isteriile şi mîrlăniile lui Valentin „Laptop“ Stan se bat cu nepoatele şi bombeurile lui Emil „Premier“ Boc.

Aşa că, onorabililor Ion Stanomir & H.-R. Patapievici & Cătălin Avramescu & Mihail Neamţu şi care veţi mai fi: dacă mai aveţi ceva vlagă intelectuală în voi şi dacă pasagere episoade de carieră sau de partizanat încă nu v-au mancurtizat, poate ar fi bine să reflectaţi dacă nu cumva există în bătătura dintre zările noastre intelectuale anumite steaguri ce ar merita ridicate din nou.

Adrian Cioroianu a fost ministru de Externe liberal.

Sursa:   http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=280&cmd=articol&id=10898