Romania din Spania

 Istoria ramâne însa, pâna la capat, ironica si paradoxala: una dintre figurile legendare ale Vaii Jiului din anul de gratie 1977 a fost martorul direct al experimentului teribil care a înecat în sânge Bucurestiul în iunie 1990. Constantin Dobre vorbeste astazi, în premiera, despre “amintirile gretoase” ale primei mineriade, despre cuplul Iliescu-Magureanu, dar mai ales despre cum au fost taiate inocentele “flori” Vestice de catre “secera” Estica.

EVZ: Domnule Dobre, va pun din start aceasta întrebare, desi probabil ea ar fi trebuit sa fie ultima. În 1977, minerul era un erou - îndraznise sa conteste ordinea socialista si sa-si ceara drepturile. În 1990, "omul negru" a schimbat târnacopul pe bâta si a venit pe aripile "democratiei originale" sa faca ordine la Bucuresti. Scenariul avea sa se mai repete de câteva ori în deceniul care a urmat mineriadei din 13-15 iunie. Când a fost, pâna la urma, minerul egal cu el însusi?

Constantin Dobre: Indiscutabil, minerul din Valea Jiului a fost egal cu el însusi, si chiar mai mult decât atât, doar în timpul revoltelor mineresti din luna fierbinte a lui august 1977, atunci când regimul comunist din România se afla pe “creasta valului”, iar conducatoriii sai faceau “valuri” în lumea vestica prin trâmbitarea necontenita a "indepedentei" fata de Moscova. Cu alte cuvinte, minerul revoltat al Vaii Jiului din august 1977 si-a manifestat sfidarea, îndrazneala, curajul, simtul dreptatii si revolta împotriva guvernantilor comunisti, într-un context istoric în care nici cei mai ilustri clarvazatori sau futurologi n-au îndraznit sa prevada zdruncinarea sau colapsul comunismului.

Minerul din 1977 era perfect constient de urmarile si consecintele actului sau de bravura pentru ca nici nu i-a trecut prin cap ca cineva din interiorul tarii sau din afara ei sa-i vina în ajutor. Sa fim drepti si cinstiti: în afara de câteva luari de pozitii personale din interiorul tarii si, pe plan extern, la Europa Libera si Amnesty International, nimeni nu a sarit în ajutorul minerului brav si sacrificat al Vaii Jiului. Vorbind despre sacrificii si suferinte, trebuie sa precizez ca nu toti minerii revoltati au avut de suferit.

Poate ca cititorilor li se va parea bizar, dar din datele precise pe care le detin acum, documente din dosarele întocmite de fosta Securitate pe numele meu, pot spune cu certitudine, dar si cu durere, ca am fost cam singurul expulzat din Valea Jiului, din ordinul personal al sefului Securitatii de atunci, Nicolae Plesita. Sigur, mi s-ar putea reprosa ca si altii au fost expulzati din Valea Jiului si, chiar mai mult, ca unii mineri au facut puscarie.

Raspund cu seninatate si blindat cu probe: cu exceptia unui colaborator al meu – care, la rândul lui, m-a tradat si a devenit colaboratorul Securitatii; nu-i dau numele pentru ca este decedat, Dumnezeu sa-l ierte – nici unul nu s-a remarcat în mod deosebit în timpul revoltelor mineresti din 1977, iar pedepsele primite au fost rezultatul unor actiuni personale care nu au avut de-a face cu pregatirea, organizarea si conducerea revoltelor mineresti. Ca dupa decembrie 1989 au fost adusi la rampa si facuti “eroi” tocmai cei care, chipurile, facusera puscarie pentru greva din '77 este alta poveste pe care nu este cazul s-o dezvolt aici. Fac doar precizarea ca nici pâna acum acei “eroi” nu si-au facut publice dosarele de Securitate.

Vremuri tulburi, când se poate muri usor si neasteptat

Revin la întrebarea dumneavoastra si va pot spune cu exactitate ca ticalosirea si pervertirea minerului din Valea Jiului au început imediat dupa revoltele mineresti din august 1977. Încep cu mine si va pot asigura, cu probe scrise de mâna si semnate, ca toti colaboratorii mei, fara exceptie, au dat Securitatii informatii despre mine, iar majoritatea au devenit informatori si/sau colaboratori ai Securitatii. Mai mult, Securitatea a dispus recrutarea în masa de colaboratori si informatori la toate locurile de munca în subteran si la administratiile minelor din Valea Jiului, inclusiv la nivelul fostei Centrale a Carbunelui din Valea Jiului (CCVJ).

Daca mai adaugam ca imediat dupa revolte a început militarizarea Vaii Jiului si ca nimeni nu putea fi angajat fara sa treaca mai întâi prin biroul securistului afiliat fiecarei întreprinderi miniere, avem raspunsul si tabloul aproape complet al pervertirii si ticalosirii minerimii, cu toate consecintele sinistre cunoscute azi. Asa si numai asa se poate explica lipsa de reactie, revolta sau cel putin protest din partea minerilor Vaii Jiului când, în anul 1984, s-a trecut de la sase ore la opt ore de munca pe zi – doar eu am depus la Registratura CC al PCR din Bucuresti trei proteste scrise.

Asa si numai asa se poate explica lipsa oricarui sprijin public acordat muncitorilor revoltati de la Brasov, în 1987, din partea “eroilor din ‘77” – doar eu am protestat public în fata CC al PCR la data de 17 noiembrie 1987. Asa si numai asa se poate explica lipsa totala de atitudine publica din partea “eroilor din ‘77” împotriva descinderii minerilor Vaii Jiului la Bucuresti în sprijinul FSN-lui – doar eu am facut greva foamei, în noaptea Învierii a anului 1990 în fata Mitropoliei si a fostului sediu al Parlamentului, înfruntându-l chiar si pe Virgil Magureanu, pe 25 aprilie 1990, care m-a avertizat ca nu mi se permite instalarea în fruntea minerilor Vaii Jiului si m-a amenintat ca “este o vreme tulbure când se poate muri usor si neasteptat”.

Mai mult, am transmis repetat minerilor Vaii Jiului mesajul sa nu se amestece în luptele politice pentru putere si în special sa nu sprijine FSN-ul pentru ca liderii principali erau total aserviti Moscovei. În sfârsit, asa si numai asa se pot explica monstruozitatile mineresti din iunie 1990, în Bucuresti.

Ati fost unul dintre liderii grevei din 1977. 13 ani mai târziu, în iunie 1990, va aflati la Bucuresti, unde ati vazut, de la fata locului, mineriada. Cum s-au vazut, prin ochii lui Constantin Dobre, “marirea” si ”decaderea” minerilor din Valea Jiului?

E o întrebare buna. Despre “marirea” minerilor Vaii Jiului am relatat anterior. Ma rezum aici la “decaderea minerilor Vaii Jiului”. As putea dezvolta subiectul pe zeci de pagini. Relatez doar doua episoade la care am asistat îndurerat si total neputincios. Ele îmi rascolesc amintiri gretoase si macabre, dar românii, în special cei tineri, trebuie sa cunoasca si sa nu uite. Este o marturie publica data în premiera. Iat-o: La data de 14 iunie 1990 am fost martor ocular la doua evenimente de o barbarie si o cruzime rar întâlnite.

Din capul locului precizez ca la acea vreme locuiam în fostul Hotel Majestic, camera 309 si eram angajat la Ministerul Afacerilor Externe, Departamentul Arhiva. La acea data, MAE se afla în cladirea Guvernului de azi, pe tot etajul patru, ultimul al acelei cladiri. Pe partea catre Piata Victoriei se afla o terasa lunga si lata de circa 2 - 2,5 metri. Veti vedea de ce o aduc în discutie.

Revin. Din Hotelul Majestic am vazut cum un biet student – înaltut, blond, slabut, cu plete pâna sub urechi, îmbracat doar în camasa si blugi) – aflat pe acoperisul Universitatii, pe jumatate în afara ferestrei podului de pe acoperis, a fost împins spre spate, s-a dezechilibrat, s-a rostogolit si a cazut pe cimentul din spatele Universitatii. Abia atunci au început scenele de oroare si animalism: o multime de mineri, dar mineri-mineri, nu pretinsi – cred ca nimeni nu ma poate acuza ca nu as fi putut sau nu as putea sa deosebesc minerii de cei care s-au pretins sau se pretind a fi mineri, oricât s-ar stradui sa mimeze gesturile si mimica minerilor adevarati – au navalit peste acel tânar student si l-au tocat, pur si simplu, cu picioarele, bâtele, rangile si furtunurile de cauciuc cu insertii de metal, prevazute la ambele extremitati cu conectii metalice.

Cunosc acel tip de furtunuri, folosite în minele de carbune pentru pomparea presiunii de ulei la stâlpurile metalice de sustinere a tavanului si la combinele pentru taierea carbunelui. Retraiesc aievea strigatele bestiale si chemarile animalice la linsaj, scormonirea ochilor cu calcâiele cizmelor, departarea picioarelor si lovirea si calcarea repetata a testicolelor...

“Imploram agresorii sa înceteze pentru ca profanau cadavre”

Al doilea eveniment oribil la care am fost martor ocular, de pe terasa de care va vorbeam, s-a desfasurat chiar pe pajistea din fata Guvernului. Acolo a avut loc alt macel executat cu bestialitate atât de mineri, cât si de indivizi civili, de data asta fiind vorba de 11 victime. Atât civilii cât si minerii erau înarmati cu tot felul de unelte ucigase: ciomege, furtunuri de cauciuc, rangi, cozi de topor, bâte de diferite forme si dimensiuni. Ceea ce-i deosebeau pe mineri de civili erau securile – specifice mineritului: coada de aproximativ 80-90 cm, lamele si muchiile scurte, iar raportul distantelor dintre coada si lama si coada si muchie era de 1 la 3 – purtate numai de catre mineri.

În Piata Victoriei se aflau circa 150-200 de mineri si civili. 14 iunie 1990 a fost o zi foarte calduroasa si senina. Am vazut cu ochii mei, alaturi de 10-15 persoane, cu totii aflati pe terasa cladirii Guvernului de la etajul patru, cum erau adusi, cu diferite masini, în mijocul acelei multimi de barbari, mai multi “suspecti”, în general tineri. Cei care-i coborau din masini îi tineau de mâini si intentionau sa-i duca spre sediul Guvernului. Daca la coborârea din masini saracele victime înca se tineau pe picioare, dupa trecerea prin acea multime de barbari nemilosi erau târâte si atârnau în mâinile unor civili si mineri ca niste zdrente însângerate.

Erau niste “trofee” de razboi aruncate pe iarba din fata guvernului. Chiar si acolo, desi tinerii zaceau nemiscati, mineri si civili se repezeau si-i jucau cu picioarele, îi loveau cu bâtele peste tot, în special peste fata. Degeaba însa, saracii oameni erau deja morti pentru ca nu schitau nicio miscare si nu scoteau niciun strigat. Singurele tipete veneau din partea noastra, cei de pe terasa, prin care imploram agresorii sa înceteze pentru ca profanau cadavre.

Rememorând aceste lucruri simt ca ma prabusesc de ciuda, de nervi, de greata, de nimicnicia si josnicia sufleteasca a minerului Vaii Jiului din iunie 1990 la Bucuresti. Ma întreb: am eu dreptul sa fac publice scenele descrise mai sus? Raspunsul normal ar fi nu. Pe de alta parte, cred ca am dreptul, ca fost lider al minerilor Vaii Jiului din anul 1977, nu numai sa fac cunoscute opiniei publice ororile descrise mai sus, dar chiar sa si cer public autoritatilor judecatoresti din România sa se autosesizeze pentru arestarea, judecarea si pedepsirea autorilor morali si faptici ai masacrelor bestiale la care, din nefericire, am fost martor ocular.

Domnule Dobre, sunteti un bun cunoscator al miscarilor de tip sindical. Lamuriti-ma, de ce s-ar mobiliza mii de oameni, pentru a veni sute de kilometri pâna la Bucuresti, cu scopul declarat de a “planta flori în Piata Universitatii”?

Raspunsul la aceasta întrebare necesita câteva nuantari. O derivata a întrebarii dumneavoastra este o alta întrebare: de ce, în special, minerii din Valea Jiului? Ma grabesc sa raspund: pentru ca acolo, în Valea Jiului, înca din anul 1977, informatorii si colaboratorii Securitatii se aflau pe metru patrat.

"Emanatii" Revolutiei cunosteau în amanunt “subiectul” Valea Jiului, vezi înfiintarea SRI-lui pe scheletul fostei Securitati. Sigur, daca adaugam faptul “alegerii” liderilor LSMVJ – Liga Sindicatelor Miniere din Valea Jiului, noul sindicat înfiintat în martie 1990 – pe posturi de “cozi de topor docile”, îmbuibati cu bani si facilitati fara limite, mâna-n mâna cu administratorii întreprinderilor miniere, cu “grangurii” CCVJ-lui si cu liderii locali FSN, cu totii gata de atac la orice instigare de la “centru”, avem raspunsul la “scopul declarat de a planta flori în Piata Universitatii”.

Ce s-a întâmplat atunci în Piata? Nu ma refer la mineriada în sine, ci la zilele premergatoare ei. Stiu ca mergeati acolo, stateati ore în sir alaturi de participanti. Puteti sa-mi descrieti atmosfera, oamenii? O parte din presa vremii a etichetat fenomenul ca “fascist”, vorbind despre “îngerii slinosi” si „ducatul haosului”.

Fenomen “fascist”? „Îngeri slinosi”? „Ducatul haosului”? Nimic mai fals si denigrator! V-o spune un om care a trait si facut istorie, cu experienta si ochi format în aprecierea naturii si esentei unui fenomen demonstrativ inocent, sincer, pasionat, cântat si dansat, dar si teribil de provocat, infiltrat, tradat si manipulat. Pe de alta parte, metaforic vorbind, a fost un fel 'clash' mental Vest versus Est cu consecinta previzibila a taierii inocentelor “flori” Vestice de catre “secera” Estica. Stiu ce vorbesc pentru ca la acea data eram mult mai informat decât altii si cunosteam natura si mentalul criminal al celor care pusesera mâna pe putere în România.

“O sa vezi tu greva foamei dupa ce vom chema minerii sa discute cu tine”

Cum a ajuns Constantin Dobre, dintr-o figura eroica a Vaii Jiului, un proscris, un “golan” cautat de mineri în zilele lui 13-15 iunie 1990 pentru a fi “corectat”? Povestiti-mi ce ati facut în acele zile, dar mai ales de ce credeti ca ati fost pus pe lista indezirabililor.

Aceasta întrebare îmi aduce aminte de doua întâmplari ciudate si prevestitoare. Prima “întâmplare”: atunci când în noaptea zilei de 22 decembrie 1989, dupa ce am tinut un discurs, din balconul Primariei din Petrosani, multimii adunate. Discursul meu a fost ferm si teribil de “fascist”: am cerut arestarea imediata a tuturor ofiterilor de Securitate si Militie, a tuturor directorilor din întreprinderile miniere, inclusiv a celor din conducerea CCVJ, a tuturor sefilor de BDS (Birou Documente Secrete) si servicii de personal, a liderilor de partid si sindicat, plus confiscarea si tinerea sub lacat a tuturor arhivelor, în special cele de la Militie si Securitate.

La revenirea de pe balcon în sala de consiliu a FSN toti “alesii” aveau mutrele pamântii, susoteau între ei, iar Directorul General al CCVJ sosise deja acolo, se agita si vorbea cu fiecare în parte. Ce a urmat? Am fost acuzat de catre toti “alesii” – cu exceptia unuia care a spus “eu zic sa nu ne jucam cu focul”, fiind repede pus la punct de catre Directorul General cu cuvintele “vezi ca tu n-ai calcat pe la serviciu în ultimele doua zile. S-ar putea sa te pun nemotivat si sa-ti desfac contractul de munca” – ca propunerile mele sunt prea dure, ca nu ma consultasem cu ei în prealabil si ca gândirea mea era tipic “legionara”.

A doua “întâmplare”: în noaptea Învierii, anul 1990, am facut greva foamei împotriva lui Iliescu si a ciracilor lui apropiati pentru ca instigau si manipulau minerii Vaii Jiului în scopuri politice. Atunci, aproape de sfârsitul protestului s-a apropiat de mine ofiterul care se ocupa cu securitatea vechiului Parlament si mi s-a adresat astfel: “O sa vezi tu greva foamei dupa ce vom chema câtiva mineri sa discute cu tine”. Ciudat, înainte de a veni catre mine, ofiterul respectiv a avut o scurta întrevedere cu Virgil Magureanu, pe care îl vedeam atunci pentru prima oara în carne si oase, dupa nenumaratele noastre întâlniri din anii '80. Magureanu s-a facut ca nu ma vede, tinea un tort rotund în mâini si a intrat într-o masina neagra care a demarat în tromba chiar pe lânga mine. Acestea au fost doar doua “întâmplari” din lungul sir al altor “întâmplari” care mi-au marcat destinul.

Constantin Dobre, varianta 2009

În putinele interventii publice pe care le-ati avut dupa Revolutie, ati sustinut ca nimic din acel iunie 1990 nu este întâmplator. Cu alte cuvinte, totul ar fi fost planificat cu minutiozitate. Cine sunt sforarii, domnule Dobre? Dar, mai ales, unde mai sunt de gasit sforile?

Suflarea româneasca nu m-a vazut niciodata pe “sticla”: nu stie cum arat, vorbesc si gândesc. A avut mare grija Virgil Magureanu de asta. Apropo de “dom’ profesor”: i-am trimis mai multe mesaje pentru o dezbatere fata în fata pe tema comploturilor anti-Ceausescu si a tradarilor de tara, dar de fiecare data m-a tratat cu o tacere asurzitoare. Ce sa-i faci? Las, tradator si fariseu înca de pe vremea când ne-am cunoscut prima data si m-a rugat în genunchi si cu mâinile încrucisate sa-l ajut sa însele vigilenta Securitatii pentru ca, desi era omul lor, era suspectat ca joaca pe mai multe fronturi.

Revin la întrebare. Mega-Tartorii Sforari au fost doi, ultra-confidentii Ion Iliescu si Virgil Magureanu. În ceea ce priveste sforile, ele se gasesc, mai greu dar nu imposibil, în arhiva SRI – în special dosarul "operatiunea Dâmbovita" –,  în registrele cu oaspeti ale fostului Hotel Majestic – unde la acea vreme mustea de agenti rusi, vazuti si auziti de mine, actionând atât în Piata Universitatii, cât si în barul sau pe culoarele hotelului – si în arhivele cu n lacate de la Moscova, ca doar nu putem fi atât de naivi încât sa credem ca agentii rusi si cozile lor de topor nu au avut grija sa-si ascunda bine trecutul tradator si criminal. De-aia mimeaza ei si acum linistea si siguranta.

În cazul lui Ion Iliescu s-a dispus neînceperea urmaririi penale. Miron Cozma a fâcut câtiva ani de puscarie, niciunul însa în contul evenimentelor din iunie 1990. Stim sigur ca exista victime, printre ele poate chiar minerii manipulati grosolan. Exista totusi si vinovati?

Avem dispunerea neînceperii urmaririi penale în cazul Ion Iliescu? Avem! Stim sigur ca exista victime? Stim! Stim ca si astazi victimile îsi cer dreptatea? Stim! Cunoastem numele asasinilor morali si faptici? Cunoastem! Suntem în Comunitatea Europeana? Suntem! Puterea de a decide si dispune procedurile judiciare împotriva vinovatilor sta în vointa politica.

Si daca nu exista vointa politica, aceasta poate fi stimulata si determinata sa actioneze împotriva criminalilor printr-o campanie de presa unita, concertata si staruitoare atât pe plan intern, dar si extern. Dupa parerea mea, orice prioritate paleste în comparatie cu nevoia urgenta de reconciliere cu trecutul criminal si tenebros al României recente. România trebuie sa-si asigure cetatenii si lumea civilizata ca la noi a venit vremea domniei legii. Altfel pace sociala si politica nu va exista.

[Fuente/Sursa: evz.ro]