Romania din Spania

Nepotul unui erou german a ales România   Vineri, 12 iunie 2009 Sursa: Evenimentul Zilei Autor: Andrei Crãciun, Vlad Stoicescu

 

Bunicul, industriaşul neamţ John Rabe, a salvat în 1937 sute de mii de chinezi. Nepotul, Thomas, e tot un luptător pentru viaţă: a realizat prima fertilizare in vitro din România. „Cine a fost John Rabe?” este o întrebare legitimă şi are un răspuns complex: un om ca o inimă, un paradox exemplar, un erou popular şi un necunoscut perfect. În 1937, când japonezii au atacat Nankingul (azi, Nanjing), John Rabe a salvat de la o moarte brutală sute de mii de chinezi. Istoria a înghesuit episodul invaziei sub eticheta „masacrul de la Nanking”. Chinezii n-au uitat niciodată zilele când, pe străzile oraşului, soldaţii japonezi ţineau concursuri de retezat capete cu sabia (recordul ar fi fost de 75/oră) şi violau femei, în orgii spontane.

Memoria nu reţine doar macabrul; istoria nu l-a uitat nici pe John Rabe (pe atunci director general al Siemens în China), care a reuşit să reducă drastic măcelul. Numele său e cunoscut şi preţuit ca o piatră rară, ca - să zicem - binele absolut.

În 2001, în grădina Casei Memoriale John Rabe din Heidelberg, studenţi chinezi au ridicat un bust al celui botezat pentru eternitate „bunul german”. Este singura statuie a lui Rabe pe teritoriul Germaniei. Aici se strâng în fiecare an şi aprind lumânări.

Umanitatea nu are carnet de partid

Acasă, John Rabe e de prea mult timp ignorat, o notă de subsol la cronica unor vremuri pe care nemţii se străduiesc să le uite. Pentru că John Rabe a fost membru al Partidului Nazist, mai exact membrul cu numărul 3.401.106. O biografie se impune. John Rabe s-a născut la un sfârşit de noiembrie, în 1882, la Hamburg.

În 1934 a aniversat 23 de ani de când părăsise Germania pentru China şi a intrat în Partidul Naţional-Socialist al lui Adolf Hitler. De ce? Ca la început: John Rabe a fost un om ca o inimă şi un paradox exemplar. Un „businessman” pragmatic, îngemănat cu un romantic prea melancolic.

John Rabe a intrat în Partidul Nazist pentru a putea înfiinţa o şcoală germană în Nanking, deja indispensabilă afacerilor. Pe porţile mari ale istoriei a intrat trei ani mai târziu. Japonezii (aliaţii germanilor într-o axă fascistă) atacau Nankingul, străinii din oraş fugeau speriaţi, iar John Rabe rămânea. Cu el a rămas şi un grup restrâns de misionari ai umanismului.

Despre ceea ce urmează trebuie scris cu grijă, întrucât ceea ce urmează e erupţia violentă şi rară a binelui. Binele care nu învinge, dar se luptă pentru victorie, se zbate, suferă şi salvează.

„Misionarii” au înfiinţat aşa-numita „zonă de siguranţă”, locul unde se refugiau singurii chinezi care aveau să scape de furia fascistă programată să ucidă. Au fost peste 200.000. John Rabe a făcut în casa sa mare şi în grădină grămezi de oameni, grămezi de oameni vii. A făcut-o chiar dacă a trebuit să îi ascundă sub un steag imens cu zvastica hitleristă, pentru ca japonezii să nu-i bombardeze.

La 26 decembrie 1937, John Rabe nota în jurnal: „Cadou de Crăciun - viaţa a peste 600 de oameni. Un cadou mai grozav de Crăciun nu mi-aş fi putut dori vreodată!”.

Doi cartofi căzuţi dintr-un camion  rusesc

Ca orice pragmatic sensibil, John Rabe a ţinut contabilitatea cruzimilor. Până în februarie 1938 a scris 2.000 de pagini într-un jurnal publicat prima oară în 1996 de Erwin Wickert, un bătrânel la 75 de ani, ros de boli

şi de nostalgii. Erwin Wickert şi John Rabe s-au întâlnit o singură dată, demult, la Nanking: primul era un student sărac, al doilea i-a oferit, gratis, câteva zile de găzduire. Peste ani, studentul sărac a bătut la uşa urmaşilor lui John Rabe şi le-a spus ceva convingător despre adevăr: trebuie spus tot.

John Rabe i-a scris şi lui Hitler. Îi cerea sprijinul: să nu mai lase chinezii neajutoraţi în Iad. Nu a primit niciodată răspuns. În 1939, un John Rabe îmbătrânit, trist şi naiv se întorcea în Germania, după 28 de ani. Avea la el înregistrări şi mărturii ale ororilor petrecute în Nanking. A fost imediat arestat de Gestapo şi i-au fost confiscate probele (doar japonezii erau aliaţi de nădejde). A primit atunci un avertisment metalic: să nu mai vorbească niciodată despre ceea ce a văzut. După război a fost arestat, prima oară de ruşi, a doua oară de englezi. În iunie 1946, comisia „Aliaţilor” a trebuit să admită evidenţa: n-a făcut niciun rău. John Rabe, declarat public „denazificat”, a murit sărac, în 1950, într-un Berlin sfâşiat şi incert.

Finalul vine, din Germania, într- o căsuţă poştală. Expeditor - nepotul lui Rabe, doctorul Thomas: „În anii de după război, situaţia bunicului meu au avut-o aproape toţi nemţii - mâncare nu prea se găsea, şi dacă se găsea, era foarte scumpă. Avea deja peste 60 de ani şi suferea de diabet. A dus-o foarte greu, aproape că a murit de foame. Într-o zi, pe stradă, dintr-un camion rusesc au căzut doi cartofi şi el a fost destul de rapid ca să-i culeagă. A fost o victorie! Din China a primit în acea perioadă patru pachete cu mâncare”. Avea 68 de ani, scrisese 23 de cărţi şi, mai mult ca orice, n-a tăcut.

Un german îndrăgostit de sentimentul românesc al fiinţei

Thomas Rabe nu şi-a cunoscut niciodată bunicul. S-a născut la un an de la moartea eroului de la Nanking, în 1951, într-o lume care nici măcar nu voia să ştie de existenţa lui John Rabe. Uitarea ar fi trebuit să purifice o Germanie ieşită mutilată din război, etichetată pentru eternitate cu stigmatul celui mai mare exerciţiu de demenţă colectivă din istorie, Holocaustul. După un conflict care epuizase resurse le imaginaţiei brutale a omenirii, „nazistul” John Rabe nu putea avea alt destin: era trimis, pentru decenii, în subsolul istoriei.

„Puţină lume ştie aici, în Germania, cine a fost John Rabe. Poate acum, cu filmul, cine ştie...”, îşi permite să spere, după şapte decenii, nepotul Thomas. Un urmaş de care „bunul german” ar fi mândru. Thomas a studiat Medicina la Universitatea din Heidelberg, parcurgând toate treptele unei cariere de excepţie: un doctorat în biochimie şi apoi anii lungi dedicaţi studiului de laborator.

Printre sutele de lucrări ştiinţifice publicate, din CV-ul lui Thomas Rabe răsar câteva amănunte esenţiale, dintr-acelea care construiesc în tăcere poveşti şi destine: „Doctor honoris causa, Clinica Bega, Timişoara” sau „Vicepreşedinte al Societăţii româno-germane de obstetrică şi ginecologie”.

„Legătura mea cu România este una veche de aproape 15 ani. În 1995, clinica mea şi Crucea Roşie din Heidelberg au făcut posibilă deschiderea primului centru de fertilizare din România, la Timişoara, şi apoi, doi ani mai târziu, la Cluj. La Timişoara, am reuşit prin diverse donaţii să ajutăm, în mai multe rânduri, şi casa de copii”.

Profesorul Ioan Munteanu, naşul lui Thomas Rabe

Dar România nu i-a oferit lui Thomas Rabe doar şansa de a călca pe urmele umanitare ale bunicului său. Moştenitorul „bunului german“ este căsătorit cu o româncă, Elisabeta, iar prietenii săi cei mai apropiaţi sunt medicii pe care i-a cunoscut în urmă cu 15 ani. Profesorul Ioan Munteanu, alături de care a realizat prima fertilizare in vitro din România, în 1995, îi este chiar naş.

Iar Thomas Rabe încă vede aici ceva ce noi nu mai reuşim să distingem de mult: „În România mă fascinează bunătatea oamenilor, bunătatea celor din satul unde s-a născut soţia mea. Sunt atât de simpli şi totodată atât de extraordinari. Pentru mine, acei oameni sunt adevărate valori! Când vorbim despre ei, soţia mea îi numeşte «ţăranii mei cu suflet bun». Despre ei şi cu ei doresc să scriu o carte”.

China nu uită, Japonia nu iartă

Pe 7 februarie 2009, la celebrul festival de film de la Berlin (Berlinala), o peliculă neobişnuită se lansa pe orbita cinematografiei mondiale. „John Rabe” - anunţau producătorii - este filmul unei poveşti cât se poate de reale: cea a unui reprezentant al celui de-al Treilea Reich care a salvat sute de mii de vieţi într-o perioadă a istoriei în care exterminarea în masă era hobby-ul favorit al modernităţii. Germania a ridicat din umeri cu suspiciune.

În America, John Rabe ar fi fost un erou glorificat de mult în laboratoarele sclipitoare ale Hollywoodului. La Berlin însă, eroii naţionali n-au fost niciodată o reţetă de succes. Explicaţiile sunt multe şi inutile. La şapte decenii de la cicatricile hitlerismului, Germania şi-a permis să privească însă mai detaşat istoria lui John Rabe. Filmul a fost apreciat de public, iar critica l-a încărcat de premii în lunile care au urmat premierei.

Thomas Rabe ştie însă că nu asta contează. Mai importantă este recuperarea memoriei bunicului său. Şi nu doar de către Germania, ci de către întreaga lume: „John Rabe a fost membru al Partidului Nazist, dar a trăit 30 de ani departe de Germania. Aş prefera ca lumea să-şi amintească de el ca de un «om bun»”.

Integral in Evenimentul zilei

 

La Roma, Ion Iliescu se dezice de ţiganii români

Vineri, 12 iunie 2009 Sursa: Gandul Autor: Gandul

 

Românii de „etnie ţigănească” au creat în special probleme în Italia în ultimii ani: au născut confuzie cu privire la imaginea întregii comunităţi de români şi au dat prilejul forţelor extremiste ale dreptei italiene să exprime nişte poziţii xenofobe şi incorecte. Astfel s-a „lepădat” Ion Iliescu de ţigani la Roma, unde a ajuns vineri pentru a primi un premiu din partea Academiei Europene pentru Relaţii Economice şi Culturale (AEREC), relatează Agerpres.

Preşedintele de onoare al PSD a subliniat că unul din punctele principale ale prezentării sale a fost înscrierea problemei etniei rome în contextul european, arătând că Uniunea Europeană trebuie să se ocupe de integrarea ţiganilor nu numai din România, ci din toate ţările membre.

„În Italia sunt mai mulţi şi cred că regimul de mişcare a străinilor în această ţară le-a fost favorabil din acest punct de vedere. Cum ştim foarte bine, unii dintre ţigani au un comportament mai dificil, se integrează mai greu (...). Temperamentul meridional tipic a răbufnit mai puternic decât în Spania de exemplu, unde sunt şi acolo mulţi români, dar autorităţile spaniole au şi o experienţă proprie cu ţiganii din Spania. Sigur, şi numărul românilor este cam la jumătate faţă de cel din Italia. Dar în orice caz, acolo nu au apărut cu asemenea acuitate aceste probleme din Italia”, a precizat Ion Iliescu, adăugând şi faptul că în Italia şi în Europa s-a confundat şi încă se mai confundă naţionalitatea română cu etnia romă.

Integral in Gandul