Romania din Spania

Joi, 10 decembrie 2009 Sursa: Evenimentul Zilei Autor: Evenimentul Zilei

Felul în care preşedinţia semestrială spaniolă a UE va colabora, de la 1 ianuarie, cu noul şef al Consiliului European, Herman Van Rompuy, va inspira viitoarea relaţie dintre cele două instituţii.

Din acest punct de vedere , „Spania va stabili precedente”, a declarat, marţi, Diego Lopez Garrido, secretarul spaniol de stat pentru Afaceri Europene, citat de portalul „Euractiv”.

Comentatorii au arătat că mandatul Madridului va fi marcat de faptul că se desfăşoară într-un context legal inedit, stabilit de Tratatul de reformă al UE. Noile reguli introduse de document nu stabilesc cu claritate modul de colaborare al preşedinţiei semestriale cu preşedintele permanent al Consiliului European. Tocmai de aceea, mandatul spaniol va fi unul important pentru UE.

Vorbind la Bruxelles despre priorităţile preşedinţiei spaniole, Garrido a subliniat că Madridul va face trecerea de la „vechiul model Nisa la era noului Tratat de la Lisabona”. El a precizat că una dintre misiuni va fi aceea de a oferi vizibilitate şi de a întări rolul jucat de Herman Van Rompuy şi de diplomatul-şef al UE, Catherine Ashton. Oficialul de la Madrid nu a uitat însă să adauge, potrivit EUObserver, că şi Spania va juca, „bineînţeles”, un „rol relevant”.

Priorităţile spaniole: locuri de muncă şi economie

Planurile preşedinţiei spaniole pentru mandatul de şase luni pun pe primul loc recuperarea economică şi crearea de locuri de muncă. Madridul are un motiv bine determinat pentru aceste scopuri. Şomajul din Spania atinge în acest moment 19,3%. În acelaşi context economic, un important scop al preşedinţiei spaniole este aprobarea de noi mijloace de supraveghere a pieţelor financiare .

Ágnes HELLER După 20 de ani – în Ungaria, o pagină nouă trebuie întoarsă –

Povestea ultimelor două decenii, perioada trecută de la „schimbarea de regim“ care a adus un sistem cu adevărat democratic de guvernare, este una nouă pentru Ungaria. Şi, în acelaşi timp, una veche. Dumnezeu i-a eliberat pe evrei din sclavia egipteană pentru ca aceştia să nu-şi aleagă alt dumnezeu decît pe el: ei trebuie să respecte Legea pentru a nu mai fi sclavii unui despot. La-nceput a fost mare bucurie. Dar cînd lucrurile n-au mai mers atît de bine cum şi-au închipuit, au vrut imediat să se-ntoarcă în Egipt şi-au început să slăvească viţelul de aur. Pe scurt, cam acelaşi lucru s-a întîmplat şi în Ungaria în ultimii douăzeci de ani.

Aceia care au cunoscut în mod direct servitutea şi oprimarea şi pentru care libertatea este valoarea cea mai mare şi darul cel mai de preţ n-au încetat să se bucure pînă în ziua de azi. Eu însămi fac parte din această tabără. Schimbarea de regim, în ce mă priveşte, a fost un miracol pe care ţi-l doreşti, dar nu speri să-l vezi înfăptuit, şi aşa a şi rămas. Cum ar fi scris Janos Vajda în poemul său din 1876, „După 20 de ani“: orice ar fi făcut femeia pe care o apostrofase în ultimii douăzeci de ani, ea rămînea femeia căreia îi declarase dragostea. Tot ceea ce sper – ca să rămîn la Janos Vajda – este să putem produce o poveste la fel de frumoasă cu titlul „După 30 de ani“.

Speranţa asta e mai mult decît o dorinţă deşartă. Un schelet de instituţii democratice a fost prezent în principiu încă de la bun început, iar acele instituţii sînt supuse constant ajustărilor şi corecţiilor. În ultimii douăzeci de ani, Ungaria a devenit un stat membru al Uniunii Europene, iar prin asta aproape că i-a făcut pe unii să uite cu totul (aşa cum şi noi, din păcate, am făcut-o) că am fost de partea rea în ambele războaie mondiale. Aş zice că de astă dată, în fine, ţara s-a alăturat părţii victorioase. Ceea ce lipseşte este un spirit democratic, gustul întreprinderii, al curajului şi al patriotismului – valori cam absente. Şi nu printre membrii clasei politice, ci printre cetăţeni, tineri şi bătrîni deopotrivă. Dacă m-aş apuca să enumăr cauzele, lista ar fi nesfîrşită, mai ales pentru că ştiu că ceilalţi ar cita cauze diferite şi ar da vina pe ceilalţi actori politici. Este deci mai rezonabil să descriu circumstanţele şi detaliile.

Înaintea schimbării de regim, cei mai mulţi unguri, dacă ar fi fost întrebaţi ce ţară democrată preferă, s-ar fi gîndit la vecina noastră prosperă şi fericită, Austria. Nu neapărat ca un model de democraţie, ci ca prosperitate. Dacă Ungaria ar fi reuşit să se elibereze în 1956, poate că şi noi am fi trăit într-o oarecare prosperitate. Dar condiţiile de trai s-ar fi îmbunătăţit şi dacă am fi sărit din barca sovietică de capul nostru, în 1989, sau dacă Uniunea Sovietică nu ar fi făcut implozie. Cîtă vreme lucrurile nu s-au petrecut aşa, nici un stat occidental nu a avut vreun cuvînt de spus în prosperitatea Ungariei. Ţara a rămas relativ săracă, moştenind datoriile făcute în ultimul deceniu şi mai bine de domnie a lui Kadar; ca atare, nivelul de viaţă al unui segment important de populaţie a coborît mult sub ceea ce fusese înainte. Deloc surprinzător, în aceste condiţii, că aceia care erau în această situaţie au început să ducă „dorul Egiptului“; oricît de îngrijorătoare, victoria socialistă în alegerile generale din 1994 a fost de înţeles. Ea a semnalat totodată slăbiciunea mentalităţii democratice, o devalorizare a conceptului de libertate. Oare acel succes strivitor era cu adevărat un vot pentru partidul socialist ungar sau chiar pentru moştenirea lui Janos Kadar?

Oamenii politici au demonstrat că nu au experienţă în jocul politic democrat. N-au avut nici şansa, nici timpul să îl înveţe, ca atare au continuat să facă ceea ce ştiau sau fuseseră învăţaţi. Cînd sînt în opoziţie (cu tot respectul pentru excepţii), ei nu se comportă ca opoziţia unui guvern ales în mod democratic, ci ca opoziţia la o dictatură de partid. Ca şi cum doar ei ar purta steagul cinstei împotriva necinstei. Cînd însă devin partid de guvernămînt (iar aici este greu să te gîndeşti chiar şi la o singură excepţie semnificativă), ei continuă acelaşi joc politic paternalist şi populist, indiferent de vîrstă. Un politician democrat are nevoie de anumite îndemînări democratice. Are nevoie de contacte flexibile cu toţi jucătorii care participă la consensul democratic. Foarte puţini politicieni din Europa de Est – se pare – au învăţat această abilitate. Mai mult, de la o populaţie şcolită în democraţie este de aşteptat un anumit respect pentru cei care sînt în posturi înalte, indiferent cine le-ar ocupa. Nu doar că această capacitate nu se dezvoltă, dar – în ultimii cincisprezece ani – s-a deteriorat.

Forţele extremiste, antidemocrate şi rasiste, ca şi organismele politice aferente cîştigă teren. Dreapta le acceptă sprijinul adeseori, şi încă şi mai frecvent exploatează lipsa de respect pentru normele democratice, pentru a-şi atinge scopurile. Stînga se simte de multe ori mai sigură protejîndu-se cu formalităţi legale, decît mobilizînd opinia publică. Punctele politice cîştigate în Parlament (decisive, desigur) sînt puse în opoziţie, în mod rigid, cu punctele cîştigate în stradă.

Se spune adesea că succesul în politică depinde de comunicare. Mass-media modelează opinia publică preluînd slogane din vocabularul democratic şi repetîndu-le papagaliceşte, crezînd că asta îi transformă automat în democraţi. O mentalitate democratică nu se verifică însă decît prin acţiuni democratice, în timp ce succesul comunicării depinde de receptivitatea celor aflaţi la celălalt capăt.

Cea mai mare problemă este că nici generaţia tinerilor, nici cea a vîrstnicilor nu pun mare preţ pe libertatea personală.

Idealurile sînt, la rîndul lor, în suferinţă. Stînga operează cu tradiţionalul său talcioc. În alte condiţii, unele dintre aceste idealuri ar putea fi chiar productive. Unul dintre acestea, de exemplu, este ideea social-democrată a statului asistenţial; din nefericire, o condiţie obligatorie pentru ca politica unui asemenea stat să funcţioneze este un grad preexistent de prosperitate. În momentul de faţă, pentru Ungaria, aşa ceva nu poate fi decît un vis. Dar dreapta adoptă şi ea ideologii vechi, fără să le dea un sens nou. Cea mai proastă este, poate, ideea patriotismului, deşi politicianismul simbolic nu joacă decît un rol foarte mic aici. A fi un bun cetăţean face dintr-o persoană un bun patriot. Dar cea mai mare problemă este că nici generaţia tinerilor, nici cea a vîrstnicilor nu pun mare preţ pe libertatea personală.

Există probleme serioase cu tînăra generaţie nu doar în Ungaria, ci în aproape toate statele membre ale UE. S-ar părea că democraţiile moderne ale Europei – spre deosebire de SUA – au fost incapabile să-i facă pe tinerii lor să preţuiască libertatea sau să practice democraţia. În Ungaria, pentru a complica şi mai mult problema, vechea generaţie are o memorie foarte scurtă. Pare să fi uitat de poliţia secretă, de informatori, de recurgerea, devenită rutină, la ipocrizie, şmecherie şi minciună pură şi simplă. În schimb, creşte nostalgia pentru parcela de pămînt care suplimenta salariile de cooperativă agricolă şi pentru zilele de lucru asigurate. Unii îşi trag inspiraţia din ideologia vremurilor horthyste de dinainte de război, o epocă pe care puţini au prins-o, şi-s fericiţi să o bage pe gîtul celorlalţi, desfăşurînd o hartă a Ungariei Mari şi blestemînd toţi vecinii Ungariei. Există acum tineri care n-au trăit niciodată sub un alt sistem politic decît cel prezent; nu-i de mirare că nu pot să vadă decît părţile negre ale capitalismului şi libertăţilor care decurg din el. Mişcările şi partidele care au adus schimbarea de regim sînt şi ele parţial vinovate de asta. Libertatea – personală, de asociere, religioasă şi de expresie – a fost atît de mult timp luată de bună, ca o valoare indiscutabilă, încît nimeni n-a observat că nu toţi erau de acord cu ea. Noi, reprezentanţii intelighenţiei ungureşti democratice, trebuie să admitem faptul că şi noi sîntem răspunzători pentru tot ceea ce s-a întîmplat în anii schimbărilor furtunoase şi pentru ce se întîmplă acum.

Nu am fost capabili să comunicăm imaginea şi cunoaşterea noastră despre lumea nouă în care-am intrat. Poate că am fost atît de preocupaţi de agenda politică a zilei, încît am neglijat să luăm în calcul implicaţiile mai largi şi interconexiunile acestei lumi noi. Oare oamenii chiar înţeleg, deşi poate doar o minoritate, regulile şi şansele lumii în care trăim acum? Dacă spunem capitalism, ei se gîndesc la privatizări, pierderi de locuri de muncă şi capital străin. Ce ştiu oamenii despre piaţă? Oare chiar ştiu ce se înţelege prin piaţă liberă, regularizare şi intervenţie a statului? Ce ştiu despre democraţie? În cele mai multe cazuri, se reduce la ideea că există un parlament inutil, partide care se ceartă, politicieni corupţi, minciună şi birocraţi care nu fac nimic, dar sînt nebuni de putere şi extrem de bine plătiţi. Asta este o caracterizare nedreaptă chiar şi a partidelor politice existente acum în Ungaria şi a oamenilor săi politici, oricît de slabă este prestaţia lor. Iar cînd e pusă întrebarea ce trebuie făcut în actuala situaţie, răspunsul este cel mai adesea: nimic. Numai ameninţări, văicăreli şi „ceilalţi sînt de vină“.

Politicienii nu-şi pot permite luxul de a-şi alege un alt popor, dar aleg oare ungurii pe cei mai buni care să-i conducă?

Populaţia Ungariei e mai puţin pregătită să folosească oportunităţile care i se oferă. Nici acelea aduse de schimbarea de regim, nici acelea rezultate din intrarea în Uniunea Europeană. Mult mai puţini tineri unguri, faţă de tinerii altor ţări din Uniunea Europeană, sînt dispuşi să rişte să lucreze în străinătate; cei care o fac sînt de obicei cei mai bine pregătiţi, adică fix cei de care este mai mare nevoie în Ungaria. Mulţi n-au nici un chef să plece, oricît de aproape, pentru a-şi încerca norocul în altă parte, chiar şi în interiorul Ungariei, preferînd să se descurce cu ajutorul de şomaj.

Mobilitatea există acolo unde nu a funcţionat paternalismul socialist. E timpul să ne dăm seama că ultimii ani ai domniei lui Kadar şi-au pus amprenta pe caracterul unguresc. Au ajuns să fie „cele mai bune barăci“ din lagărul socialist „cele mai proaste“, după 1989? Cum vom reuşi să ne eliberăm pînă la urmă de moştenirea epocii Kadar?

Numai dacă vom arunca peste bord această povară vom putea să scriem un bilanţ mai vesel „după 30 de ani“. Politicienii nu-şi pot permite luxul de a-şi alege un alt popor, dar aleg oare ungurii pe cei mai buni care să-i conducă? Nu e vorba de a şti cine a început una sau alta: n-ar trebui să fim atît de infantili încît să ne certăm întruna, pînă murim de bătrîneţe. Doar prin eforturile celor care joacă un rol în politică – alegători şi aleşi deopotrivă – va reuşi Ungaria să se elibereze de povară. O pagină nouă trebuie întoarsă – pentru toată lumea şi de toţi laolaltă.

Apărut în The Hungarian Quarterly 193 (2009). Obţinut prin Eurozine (www.eurozine.com). © Ágnes Heller/The Hungarian Quarterly © Eurozine

Ágnes Heller (n. pe 12 mai 1929 la Budapesta) a fost, iniţial, o gînditoare marxistă. Ulterior, a evoluat spre o poziţie liberală. A predat filozofia la Universitatea din Budapesta. În 1977 a emigrat în Australia, iar din 1986 s-a stabilit în SUA. Dintre cărţile sale, în limba română a apărut Fiorul evocării unor lumi ucise, la Editura Hasefer.

traducere de Alex. Leo ŞERBAN

Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri

Într-un anumit sens, despre demnitate ar fi preferabil să vorbim latineşte. E, în însăşi sonoritatea cuvîntului, o provocare clasicizantă, o trimitere la portretul roman, la o specie a virtuţii, în acelaşi timp impozantă şi inactuală. Demnitatea e condiţia statuară a omului. În asta constă nobleţea, dar şi riscul ei. Nobleţea se manifestă mai ales pe fondul unor circumstanţe precare: sărăcie demnă, bătrîneţe demnă, suferinţă demnă. Riscul e încremenirea în solemnitate, cultul ridicol al propriei efigii. În acest context, s-ar spune că demnitatea adevărată e o combinaţie reuşită între curaj şi umor: ecvanimitate faţă de împrejurările neprielnice şi distanţă faţă de sine. Astfel definită, demnitatea ne apare ca o virtute stoică. Dar ce carieră mai poate face stoicismul astăzi, în plină postmodernitate? Este demnitatea „politically correct“? Mă tem că nu, căci corectitudinea politică nu pare să iubească statuile, cu iradierea lor „elitistă“, cu prestanţa lor muzeală. Eu însă nu-mi pot reţine o (suspectă) simpatie pentru ceea ce nu este întru totul corect politic. Un pic de desuetudine, o fărîmă de elitism scăpătat, o mică inadecvare nu pot decît să atenueze excesele geometrice ale virtuţilor, perfecţiunea lor mecanică. În doză homeopatică, abaterea de la regulă face parte, în definitiv, din farmecul inconfundabil al firescului şi al umanităţii.

Spuneam că demnitatea se manifestă, de regulă, pe un fundal de precaritate, de criză. S-ar zice că e un corelativ al nefericirii. Eşti demn în faţa morţii, în închisoare şi, în genere, sub lovitura sorţii. Din acest punct de vedere, spaţiul est-european a fost, între 1945 şi 1989, o ambianţă privilegiată pentru exersarea demnităţii. Fiecare episod de viaţă era un test. O asemenea situaţie este, evident, profund anormală: omul nu trebuie pus la încercare în acest fel. O ţară, un sistem politic, o ideologie care impun individului condiţia unui eroism de fiecare clipă păcătuiesc printr-o cinică aroganţă. A te îngriji de demnitatea omului e a face în aşa fel încît el să nu fie obligat să-şi probeze, în permanenţă, demnitatea. Aceasta este deosebirea între statul totalitar şi statul de drept: statul totalitar constrînge la o insomnie a demnităţii, „instigă“ la un exerciţiu istovitor şi – în cele din urmă – nedemn al demnităţii. Statul de drept are mai curînd grijă ca un cetăţean să nu trebuiască să facă neîncetat recurs la demnitate, pentru a supravieţui sau pentru a-şi salva sufletul. Statul de drept protejează demnitatea omului, statul totalitar o biciuieşte, o isterizează, o împinge spre propria ei limită. Trebuie spus, pe de altă parte, că există anumite riscuri şi de partea cea bună... Dacă statul totalitar condamnă libertatea la ecorşeu, statul de drept încurajează la somnolenţă. În condiţii de confort deplin şi de solidă protecţie socială şi juridică, nu mai e foarte clar ce înseamnă demnitatea individuală. Ea diminuează ca anvergură, luînd aspectul simplei decenţe. În alte cazuri, apare nevoia unei potenţări artificiale a conceptului: convingerea mea este că unele excese ale „corectitudinii politice“ sînt rezultatul unui efort de a inventa o problematică a demnităţii, acolo unde ea şi-a pierdut reperele tradiţionale.

În orice împrejurare, se poate găsi, totuşi, o accepţiune mereu validă, mereu necesară, a demnităţii. E cea care sugerează o formă superioară de funcţionalitate, o adecvare riguroasă la un scop dat. Cînd cineva se achită impecabil de o anumită însărcinare, cînd cineva corespunde tuturor condiţiilor necesare pentru a îndeplini o anumită misiune, spunem despre el că este sau a fost la înălţimea ei, că este sau a fost demn de ea.

Cultul lucrului bine făcut, scrupulul reuşitei fără compromis – fac parte din „calificările“ demnităţii. Înţeleasă astfel, demnitatea este aptitudinea supremă de a sluji (unui scop, unei idei, unei instituţii). La antipodul ei se află servilismul, slujirea nedemnă, care nu vrea reuşita faptei, ci flatarea stăpînului, respectiv a „comanditarului“. Capacitatea de a sluji cu distincţie şi dăruire interioară, ştiinţa „înaltă“ de a fi util – iată o înzestrare rară, de elită, cea mai caracteristică manifestare socială a demnităţii. Acesta e singurul sens acceptabil al „demnităţilor“ publice, fie ele ministeriate, preşedinţii, primării sau mandate parlamentare: asumarea unei slujiri dezinteresate, a unui travaliu sacrificial, în beneficiul celorlalţi. Dar nu e neapărată nevoie de un rang înalt, pentru a ilustra demnitatea slujirii. O delicioasă replică din Bărbierul din Sevilla lui Beaumarchais (Act I, Scena 2) rezumă perfect ceea ce vreau să spun: „Ştiind cîte virtuţi sînt necesare pentru a sluji, vă întreb, Excelenţă, cîţi stăpîni cunoaşteţi, care să fie demni de a fi valeţi?“. E o remarcabilă definiţie a demnităţii în act: a sluji ca un stăpîn, a te ridica la înălţimea umilităţii eficiente: Iisus spălînd picioarele ucenicilor...

Spaţiul acesta subtil dintre suveranitate şi subordonare este materia însăşi a libertăţii umane. Iar demnitatea e bunul uz al libertăţii. Să adăugăm că, de cele mai multe ori, e vorba de un dar, de o vocaţie, şi nu de rezultatul unei strategii prestabilite. Nu te poţi hotărî să fii demn. Te comporţi cu demnitate printr-o mobilizare spontană a resurselor tale de libertate. Cu alte cuvinte, demnitatea e autentică atunci cînd se exprimă ca naturaleţe. De aceea, nimic nu e mai nepotrivit decît o teorie a demnităţii. Demnitatea nu se manifestă prin pompă retorică, prin discurs. Nici măcar printr-un discurs în latină.

Acest articol a aparut si in Academia Caţavencu din 18 Mar 2009 | Marius Bortea

Cred că totul a început să-mi devină clar odată cu concertul lui Emil Boc pentru ţambal şi popor. Vă mai amintiţi cântecul premierului "Puşca şi cureaua lată, ce premii, sporuri şi stimulente aveaţi odată". Poporul a prins repede ritmul şi a început să bată din cizmă în podeaua căminului cultural. Se asculta cântecul săltăreţ şi de prohod al economiei naţionale, căci cam ăsta era mesajul logic din spatele acelor versuri populiste. Aproape toată lumea intrase, cum e şi normal, fără bilet. Nici nu prea avea de unde şi – să fim sinceri – nici cu ce să plătească. În căminul cultural era frig şi ploua prin tavan, iar în spatele lui se consumau câţiva mici expiraţi, rămaşi de la promisiunile electorale, şi ultimele violuri bugetare.

Versurile anunţau necazuri, veştile erau proaste. Dar ritmul umplea urechea de veselie, şi doar asta conta. Au jucat toţi pe trupul neînsufleţit al deficitului de cont curent profitând de somnolenţa poliţiei comunale. Au jucat şi cei care a doua zi de dimineaţă mergeau la serviciu, şi cei care nu mai aveau unde să meargă.

Unul dintre cei care au mers a doua zi de dimineaţă la serviciu – în afară de interpret, care, se ştie, are un al doilea job la guvern – este Tarzan şoferul. La primele ore ale zilei, Tarzan şoferul s-a trezit mahmur şi a urmat cele două-trei mici tabieturi ale românului vesel de rând: a băut o bere, a fumat 17 ţigări, şi-a bătut un pic nevasta, să-l ţină minte până se întoarce, după care s-a urcat în TIR şi a plecat să colinde Europa.

Ca să nu se întoarcă acasă cu mâna goală şi anonim, Tarzan şoferul s-a gândit să se filmeze, undeva pe o autostradă din Belgia, cum face tumbe pe lângă volan pe acordurile unei manele. Poliţia comunală belgiană s-a sesizat târziu, abia când Tarzan, maneaua şi TIR-ul lui călcaseră deja câteva sute de mii de vizitatori ai portalului YouTube, printre care mă număr. Şi profit de ocazie pentru a-mi declara simpatia faţă de agresor, pe care îl găsesc foarte haios, mai ales prin comparaţie cu personajele pe care le voi aminti mai jos.

Eu, unul, cred sincer că ce am văzut în cabina lui Tarzan şoferul s-ar putea vedea frecvent şi în cabine mai mari dacă YouTube-ul ar pătrunde până acolo. De fapt, sunt sigur de asta. Sunt sigur că şi-au luat carnet de conducere tot felul de Tarzani care se deosebesc de celebrul personaj de film doar prin ţinuta vestimentară mai completă şi un apetit pentru adaptarea la civilizaţie mult mai modest. Uitaţi-vă un pic în jur, la Băsescu, la Berceanu, la Geoană – şi lista exemplarelor din realitatea vecină rămâne deschisă şi uşor de completat, fără verigi lipsă, dar şi fără vreo evoluţie. I-am trimis să conducă, crezând că gândesc ceva în mintea aia a lor – şi, când colo, ei s-au aşezat în fotolii doar ca să aibă pe ce se urca cu picioarele când le vine cheful să urle pe o manea. Văzând imaginile cu Tarzan şoferul mi-am dat seama că exact aşa cred eu că se poartă şi guvernanţii la ei în birou. Imediat ce se văd despărţiţi de ochii poporului de o uşă capitonată şi o secretară, dau drumul la manea şi conduc cu piciorul. Aş pune pariu că într-o zi mi se va da dreptate – probabil că tot pe YouTube, fiindcă de la Poliţie nu mai aştept de mult nimic.

Mai mult: urmăresc de un an şi jumătate ce se întâmplă în lumea asta mare; sunt conectat zilnic, prin site-ul www.bloomberg.com, la deciziile pe care le iau conducătorii lumii de când cu criza asta. Un scurt rezumat al gesturilor acestor guvernanţi mondiali în ultimul an şi jumătate sună cam aşa: nu au făcut decât să arunce nişte sute de miliarde de dolari pe orchestră, crezând că muzica nu va trece dincolo de pereţii birourilor lor. În afară de genul cântecului (sper că era jazz, măcar atât!) şi anvergura pagubei, nu ştiu dacă mai pot găsi vreo diferenţă între Tarzanii ăia şi Tarzan şoferul. Ba da, mai e una: Tarzan şoferul mă amuză.

Deci hai să fim serioşi şi să-l mai slăbim pe Tarzan şoferul cu criticile, toată lumea asta globalizată este, de fapt, un mare sat care încape într-un cămin cultural sau chiar într-o cabină de TIR. Muzica să meargă şi Poliţia să nu fie prin zonă, restul vine de la sine, inclusiv şanţul.

Un articol de frederico Jimenez Losantos, si comentariile ce generan: http://blogs.libertaddigital.com/blog-de-federico/el-informe-recarte-un-extraordinario-desafio-intelectual-3721/ Iar raportul dl.Recarte se poate descarca de aici: http://www.libertaddigital.com/fragmentos/recarte-pdf-crisis-financiera-internacional-crack-financiero-espanol.html

Sau citi in linie. Succes amatorilor de "senzatii tari", caci despre ale noastre nici nu mai indraznesc sa aduc vorba...sa nu-mi atrag "fulgere si matanii". . . . .