Romania din Spania

Keynes se întoarce, nu Marx!
- Daniel DĂIANU

Criza financiară provoacă suferinţă şi fiori în întreaga lume, forţînd guvernele să naţionalizeze părţi însemnate ale sectoarelor bancare, iar băncile centrale să injecteze cantităţi imense de lichidităţi în pieţele financiare. Unii s-au grăbit să declare că această criză demonstrează lipsa de viabilitate a capitalismului, iar alţii acuză guvernele de introducerea, de facto, a socialismului. Ambele raţionamente sînt greşite.

Greşeli istorice şi operaţiuni de salvare

Libertatea economică şi spiritul antreprenorial, care stau la baza inovaţiilor şi progresului economic, se bazează pe şi se hrănesc din pieţele libere; e un lucru indiscutabil, care explică prăbuşirea, în cele din urmă, a economiilor de tip comunist. În acest sens, Ludwig von Mises, Friedrich von Hayek şi alţi susţinători ai liberalismului economic clasic aveau dreptate. Dar este înşelător să spunem că pieţele libere sînt sinonime cu pieţele nereglementate, cu dispariţia efectivă a sectoarelor şi a politicilor publice. Economiile şi societăţile moderne au nevoie de reglementări şi politici publice care să asigure o cantitate adecvată de bunuri publice şi care să prevină sau să limiteze externalităţile negative, costuri ale afacerilor suportate de societate. Aceasta implică nevoia unui sector public care să funcţioneze pe fondul unei alocări libere a resurselor (la preţurile pieţei) şi a unei concurenţe vibrante. Şi mai este nevoie şi de o busolă morală, fără de care, mai devreme sau mai tîrziu, totul se împotmoleşte.

Acum mulţi acceptă că, în 1997, criza din Asia a fost cauzată, în principal, de deschiderea prematură a conturilor de capital ale economiilor din regiune. Similar, graba de a privatiza utilităţile publice nu este justificată; mai mult, este mai bine ca unele utilităţi să fie lăsate în mîini publice. Simplificarea excesivă a „bunelor practici“ în domeniul guvernării – şi, nu în ultimul rînd, ipocrizia care, nu de puţine ori, a însoţit propagarea lor de către ţările industrializate – este acum mai mult decît evidentă. Această criză financiară profundă, eşuarea rundei Doha în comerţul internaţional şi lipsa de rezultate peste tot unde politicile de dezvoltare au fost încapsulate în mod simplist în mantra ideologică a neo-liberalismului sînt grăitoare. Există vicii structurale profunde în majoritatea ţărilor sărace – corupţie, drepturi de proprietate opace, risipă, furt şi o alocare greşită a resurselor publice –, dar acestea nu constituie un argument convingător în favoarea acceptării necondiţionate a unor remedii de politici prea generale şi, uneori, în discordanţă faţă de condiţiile locale.

Criza financiară care a lovit acum chiar în inima industriei financiare mondiale este, fără îndoială, o respingere convingătoare a paradigmei care a glorificat dereglementarea totală. Abrogarea în 1999 a legii Glass-Steagall care limita deţinerea de companii financiare ce operau pe alte segmente de piaţă, precum şi decizia din 2004 de a scuti de limitele pînă la care se puteau îndatora operaţiunile de brokeraj ale băncilor de investiţii de pe Wall Street s-au dovedit a fi greşeli istorice. Uriaşele operaţiuni de salvare prin acoperirea pierderilor care se desfăşoară acum în sectoarele financiare vor introduce sau vor întări elemente ale capitalismului de stat în numeroase ţări industrializate, inclusiv în SUA. Impactul asupra bugetelor naţionale poate fi foarte sever pentru mulţi ani de acum înainte. Pentru a diminua suferinţa provocată şi pentru a reduce dependenţa de împrumuturi externe, ratele de economisire vor trebui să crească în toate economiile ale căror bănci sînt (vor fi) recapitalizate în mod semnificativ. O întrebare legitimă se impune: pot ţările bogate să înceapă dintr-odată să economisească şi să fie mai atente la ce poate aduce viitorul? Răspunsul depinde foarte mult de coeziunea socială şi de capacitatea politicienilor de a conduce în vremuri de ananghie.

Dacă adăugăm aici şi implicaţiile îmbătrînirii populaţiei şi problemele statului bunăstării, schimbările climatice, precum şi provocările în domeniul competitivităţii venite dinspre puterile globale emergente, nu este greu de trasat conturul unei agende de politici publice foarte complicate, care va dura decenii de acum înainte.

Transformarea ţărilor occidentale

Efectele actualei crize financiare au lovit lumea occidentală într-un moment în care, de mai bine de un deceniu, se produce o mişcare tectonică în economia mondială. Ridicarea Chinei, a Indiei, a Braziliei şi resuscitarea unei Rusii capitaliste determină o lume multipolară tot mai accentuată, cu profunde reverberaţii economice şi geopolitice. Lupta pentru controlul resurselor neregenerabile (îndeosebi petrol şi gaze) ilustrează fenomenul. Criza financiară a scos în evidenţă slăbiciunile inerente ale politicilor care sînt mai degrabă fundamentaliste decît pragmatice.

Căderea comunismului, care a fost echivalată de unii cu „sfîrşitul istoriei“, a favorizat foarte mult ideile neo-liberale. Bineînţeles, superioritatea covîrşitoare a SUA pe toate fronturile (economic, militar, tehnologic) a condus la un fel de Pax Americana sui-generis şi a creat condiţiile necesare unui regim internaţional. Acesta din urmă ar fi trebuit să ordoneze lumea prin oferirea de bunuri publice internaţionale şi prin rezolvarea sau prevenirea conflictelor majore. Dar neo-liberalismul – sau fundamentalismul de piaţă – şi-a dezvăluit în timp carenţele importante, iar acum a fost, de voie, de nevoie, pus pe raft, ca să poate fi asigurată continuarea funcţionării economiilor de piaţă. Ceea ce se întîmplă acum nu este o respingere a forţelor pieţei ca mecanism esenţial de alocare a resurselor şi de stimulare a spiritului antreprenorial, ci, mai degrabă, o invalidare a unei greşeli flagrante de interpretare a ceea ce este necesar unei economii moderne pentru a funcţiona economic şi social pe termen lung.

Segmente ale capitalismului de stat sînt puse în aplicare şi rămîne de văzut ce se va alege de ele în timp. Probabil că părţi substanţiale ale noilor sectoare de stat în devenire vor redeveni private. Politicile monetare sînt îndreptate acum spre atingerea stabilităţii financiare şi au căpătat un soi de flexibilitate care aminteşte de poruncile lui John Maynard Keynes, mare economist britanic şi susţinător al utilităţii intervenţiei statului, cu privire la modurile de evitare a „echilibrelor rele“ (Marea Depresie Economică a fost un „echilibru“ teribil de rău). Preocuparea guvernelor şi băncilor centrale de a schimba radical reglementarea şi supravegherea pieţelor financiare, astfel încît să fie evitate „momentele Minsky“ – momente în care, conform economistului Hyman Minsky, finanţiştii distrug economia – reprezintă o validare puternică a moştenirii intelectuale a lui Keynes şi a realismului său, în înţelegerea funcţionării pieţelor în general.

Miezul acestei probleme este că economiile mixte reconfigurate trebuie să funcţioneze în aşa fel încît politicile extravagante să fie evitate de dragul democraţiei şi al bunăstării majorităţii cetăţenilor. Ciclurile nu pot fi eliminate, iar crize vor mai fi în viitor. Dar o prăbuşire financiară, cu efectele sale îngrozitoare asupra economiei reale, poate fi prevenită prin adoptarea politicilor şi a regulilor potrivite.

UE şi SUA vor ieşi din criză cu economii transformate (cu sectoare publice mai mari) şi vor continua să fie, în mod fundamental, democraţii liberale. Însă criza financiară le-a slăbit deja şi nu va împiedica ascensiunea unor noi puteri globale. Viitorul va fi marcat de competiţia dintre democraţia liberală şi forme autoritare ale capitalismului (exemplificate în principal de China şi Rusia). În democraţiile liberale, ar putea fi necesar ca măsuri economice de tipul celor aplicate pe timp de război să fie reinstituite temporar; în fapt, operaţiunile actuale de salvare a băncilor se înscriu în această categorie de acţiuni. Ţările occidentale vor trebui să accepte un statut slăbit în economia mondială şi să renunţe la aroganţă în relaţia cu restul lumii, pentru binele lor. Acelaşi lucru este valabil şi pentru reforma instituţiilor financiare internaţionale şi a noii arhitecturi pentru tratarea problemelor globale. După cum spun unii, un nou Bretton Woods este necesar.

Această perioadă marchează revenirea lui Keynes şi a ideii de intervenţie guvernamentală, nu a lui Karl Marx (chiar dacă preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, a fost văzut recent citind din Marx). Avem nevoie de raţiune şi pragmatism în elaborarea de politici economice, nu de fundamentalism.

traducere de Mihai PANAIT

Articol apărut în European Voice, 21 octombrie 2008.