Romania din Spania

Andrei PLEŞU Despre bucurie în Est şi în Vest

Criză? Apocalipsă? Mare apocalipsă? Sau una mai mică? Redau mai jos o reflecţie mai veche asupra unor posibile soluţii din Est şi din Vest.

A savura din plin bucuriile minimale – iată una din experienţele ireductibile ale bucuriei în Răsăritul european înainte de 1989. Bucuriile minimale nu trebuie confundate cu „bucuriile simple“. Una e să te bucuri de o bucată de pîine caldă şi de un pahar cu vin, întorcînd spatele restaurantului sofisticat de peste drum, şi alta e să te bucuri pur şi simplu că ai pîine şi vin. Aş spune că Vestului îi erau accesibile, în mai mare măsură decît nouă, bucuriile simple.

Noi eram în situaţia de a ne mulţumi cu bucuriile minimale. Regimul totalitar nu ne-a putut lua marile bucurii, bucuriile de care orice om are parte, indiferent de condiţiile în care trăieşte: bucuria dragostei, a prieteniei, a creativităţii. Dar, obligîndu-ne să ne concentrăm asupra bucuriilor minimale, ne-a văduvit de bucuriile simple. Nu luxul ne era interzis, ci firescul, traiul tihnit, nobleţea calmă a omenescului. Trebuie să adaug că unul din efectele paradoxale ale penuriei era monumentalizarea bucuriilor minimale. Bucuria achiziţiei clandestine, a mobilizării supraomeneşti pentru obţinerea unei mese bune ajunsese un adevărat sport naţional. Una din formele rezistenţei la dictatură era „rezistenţa prin mîncare“. Am sabotat furor-ul comunist al austerităţii printr-un efort uriaş, organizat şi solidar, al cărui rezultat a fost constituirea unei ample şi eficiente burse negre a hranei. A procura, laborios, cele necesare, a pîndi momentul (şi locul) distribuţiei fulgurante a mărfii (a măslinelor, de pildă), a conserva ritualul domestic al mesei şi al sărbătorilor, a oferi oaspetelui străin un prînz suficient de bun ca el să nu mai înţeleagă nimic din discursul despre sărăcie al gazdei – toate acestea (plus cozile interminabile şi mustind de subversiune) au fost forme de rezistenţă mult mai răspîndite decît se crede. În România, unde a avea o maşină de scris devenise o potenţială infracţiune, n-a existat decît un singur samizdat: samizdatul alimentaţiei clandestine.

Diferenţa dintre cele două jumătăţi ale Europei avea, pentru fericitul care se întîmpla să călătorească spre Vest, inevitabile conotaţii comice. La primele mele contacte cu piaţa „capitalistă“, am stîrnit perplexitatea multor negustori punînd întrebări de neînţeles pentru modul lor de viaţă. Intram, de pildă, într-o brutărie şi întrebam: „Aveţi pîine?“. În prima clipă, cel întrebat amuţea. Glumeam? Eram idiot? Îl luam peste picior? „Bineînţeles că avem pîine! Ce altceva credeţi că vindem?“ Omul n-avea de unde să ştie că, în limitele experienţei mele, existenţa pîinii într-o brutărie nu era deloc de la sine înţeleasă. Cînd l-am întrebat ce anume din cotidianul occidental îl impresiona mai mult, un amic care reuşise să fugă din ţară şi se stabilise la Paris mi-a răspuns fără să clipească: „Lucrul cel mai năucitor e că dacă intri într-o berărie şi ceri o bere ţi se aduce o bere!“. Lipsa ajunsese, într-un fel, pentru noi, la fel de obişnuită ca aerul pe care îl respiram. Şi odată cu ea, capacitatea de a ne bucura de aproape nimic. De fapt, sfîrşisem prin a nu mai percepe catastrofalul lipsei. Îmi amintesc că, în februarie 1992, invitat pentru cîteva luni la Wissenschaftskolleg zu Berlin, am constatat, pe cînd îmi desfăceam bagajele într-un foarte agreabil apartament din Grünewald, că nu merge lumina. Era la amiază şi mi-am văzut de treabă nestingherit, uitînd incidentul. După două ore, totul a reintrat, oricum, în normal. La Bucureşti, lumina se întrerupea adesea, mai ales seara, cînd era nemijlocit necesară. La Berlin însă, întîmplarea a provocat o acută criză politică. Pana de electricitate dezorganizase totul: televiziunile trecuseră pe lîngă faliment, mamele nu mai putuseră încălzi la timp laptele pentru copii, semipreparatele din refrigerator se topiseră, apa caldă încetase şi aşa mai departe. Cît pe-aci să cadă Guvernul.

Bătrînul meu profesor de filosofie din ţară avusese, prin urmare, dreptate: „Ai să vezi, spunea el: sfîrşitul lumii civilizate nu va surveni în urma unei nenorociri de proporţii; totul va porni de la un fleac, de la o comoditate curentă, suspendată brusc. Va dispărea, pentru trei zile, apa minerală sau hîrtia igienică sau benzina fără plumb. Şi toţi cei pentru care lucrurile astea fac parte din necesarul subînţeles vor sfîrşi, dezadaptaţi, în marasm fizic şi psihic. Nu marea apocalipsă va fi încheierea, ci o mică apocalipsă, uşor ridicolă, dar fatală...“. În ajunul unei eventuale „mari“ apocalipse, Occidentul va fi acela care, cu minunata tehnologie de care dispune, cu extraordinarii lui specialişti, cu mijloacele sale financiare, va putea salva omenirea. Dar dacă ceea ce ne ameninţă este o mică apocalipsă, contaţi pe Europa Centrală şi de Est! Vă vom învăţa, rapid, tehnica de a trăi cu puţin, de a valorifica Ersatz-ul, de a savura nimicul.

(fragment din „Despre bucurie în Est şi în Vest“, apărut în Dilema, nr. 540, 8 august 2003)