Saltar a Navegación

El Gobierno recorta un 30% las ayudas de integración a los rumanos por la crisis

Esti singur/a ?

 Prevé excluir de forma progresiva a este colectivo del fondo de acogida por estar ya su país en la Unión Europea 

La política de austeridad presupuestaria ha afectado de lleno a una de las herramientas que el Gobierno aprobó en 2004 para potenciar el arraigo de los ciudadanos inmigrantes, como es el fondo de acogida e integración. Y una de las nacionalidades más perjudicadas por ello es la rumana. El Ministerio de Trabajo e Inmigración ha disminuido en un 30% las ayudas de este programa previstas para los oriundos del país de los Cárpatos, según confirmaron fuentes ministeriales.

El Ejecutivo central pretendía inicialmente excluir de este fondo a rumanos y búlgaros al formar parte sus países de la Unión Europea. Finalmente y debido al incremento del paro en estos colectivos, ha decidido mantener el 70% de las ayudas de este plan social a los inmigrantes de estas dos nacionalidades. El Ministerio de Trabajo e Inmigración prevé una reducción progresiva en los próximos años de los beneficiarios rumanos y búlgaros, aunque de momento no hay un límite temporal establecido. Dependerá de la evolución de la crisis, explicaron fuentes del departamento de Celestino Corbacho, quienes resaltaron que este recorte fue consensuado con las comunidades autónomas.

Sea como fuere, el Ejecutivo central aplicará un drástico tijeretazo en el fondo de acogida e integración. No sólo por la exclusión de un 30% de la población de Rumanía y Bulgaria en el reparto de los fondos, sino también porque el presupuesto de este programa ha pasado de los 190 millones de euros en 2009 a los 70 millones en este ejercicio, tal como anunció el ministerio la pasada semana. La Conselleria de Solidaridad y Ciudadanía calcula que con esta reducción la Comunitat recibirá unos 8 millones de euros frente a los 22,9 millones de 2009, una cantidad a la que habrá que restar lo que correspondería a los 52.000 rumanos y búlgaros residentes en territorio valenciano afectados por el recorte de un 30% de sus ayudas. La rumana es la primera nacionalidad extranjera de Castelló con 55.000 residentes, el 50% de la población inmigrante.

El conseller del ramo, Rafael Blasco, señaló que el ministro Celestino Corbacho ha adoptado esta medida con la excusa de que estos ciudadanos son comunitarios, pero «se aleja totalmente de la realidad social de estas personas que necesitan cualquier apoyo que se les brinde de cara a su integración efectiva en nuestro país». Blasco recordó que los rumanos y búlgaros son el tercer grupo más numeroso de los que acude a las Agencias para la Integración de Inmigrantes de la Generalitat.

 

En marcha desde 2004

Desde el Ministerio de Trabajo respondieron que esta medida la puso en marcha el Ejecutivo socialista en 2004. Antes de dicho año, la Administración central «sólo dedicaba ocho millones al año para inmigración», agregaron.

 [ Fuente/Sursa: levante-emv.com ]

 

Comentarios

si yo encantada de irme....pero me tiene que pagar el piso

oooo que me de lo que pague hasta ahora-------------------------ASI QUE LO TIENE FACIL EL GOBIERNO.

POR QUE TIENE TANTOS EXTRANJEROS'

POR QUE HAY ESPAÑOLES QUE NUNCA HAN TRABAJADO.....LAS COSAS CLARAS.

 Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri

 

Note berlineze

La unul dintre colocviile Institutului de Studii Avansate din Berlin, un cunoscut biolog specializat în cefalopode vorbeşte despre complexitatea sistemului neuro-muscular al braţelor de caracatiţă. Rezultă că avem de-a face cu un nevertebrat foarte „inteligent“, „curios“, „singuratic“, capabil să-şi mişte membrele mai divers, mai prompt, mai eficace decît omul, să-şi controleze, adaptativ, culoarea pielii, să înveţe, să se joace, să plănuiască o acţiune determinată, să-şi confecţioneze unelte şi să calculeze anticipativ manevrele celor opt braţe de care dispune. În unele privinţe, caracatiţa ar fi, deci, mai „inteligentă“ decît alte animale (inclusiv vertebrate) şi „superioară“ omului. Sufletul meu discret anti-darwinist jubilează. Linia ascendentă a evoluţiei speciilor e dată peste cap. Animalele nu devin, urcînd scara zoologică, din ce în ce mai adaptate. Ceea ce cîştigă pe cîte o latură pierd pe alta. Se perfecţionează într-o direcţie anumită şi reculează într-alta. S-ar putea spune, mai curînd, că fiecare specie animală are componenta ei de superioritate faţă de toate celelalte. Ce poate face o rîmă – de pildă, să supravieţuiască, dacă e tăiată în două – nu poate face un mamifer superior. Sau, iată, ceea ce poate întreprinde o caracatiţă cu braţele ei, nu poate întreprinde nici un om cu braţele sale. Ca să nu mai vorbim de schimbarea voluntară a culorii pielii. Conferenţiarul socoteşte că, în definitiv, studiind modul cum se transmite comanda către aparatul locomotor al caracatiţei, va înţelege mai bine cum funcţionează sistemele cerebrale complexe. Cu alte cuvinte, vom afla lucruri noi despre gîndire, dacă vom cerceta cum dă din tentacule iscusitul cefalopod.

 

S-au pus, fireşte, întrebări din sală. De pildă, cum definim, în fond, „inteligenţa“? Dacă facultatea de a-ţi schimba culoarea în funcţie de necesităţi e o formă de inteligenţă, atunci pentru caracatiţă, omul e de o incorigibilă stupiditate. Dacă putem spune că cefalopodul e „curios“, „singuratic“, capabil de învăţare şi joacă, ne putem aştepta, în curînd, la o teză despre psihologia caracatiţei, despre bucuriile, patimile şi disperările ei. Şi ce înseamnă „jucăuş“? Ni se demonstrează tendinţa animalului de a reacţiona „complex“ la primejdie: dacă simte ceva ameninţător, se ascunde. Dacă primejdia nu se confirmă, iese la lumină, dar adoptă o dinamică tip „de-a v-aţi ascunselea“: se ascunde iar, iese din nou afară, se reascunde. Te întrebi, inevitabil, ce va fi fost în creierul unui mamut cînd vedea neandertalieni ascunzîndu-se de furia lui şi ieşind apoi din ascunzătoare pentru a se reascunde? „Ce fiinţe jucăuşe sînt omuleţii ăştia?!“ „Ce specie inteligentă?!“

 

Pînă una alta, două concluzii: 1. Nu putem gîndi – chiar la nivel de maximă expertiză ştiinţifică – decît antropomorfic: ne uităm la cîte o vietate şi vorbim –power point included – despre „inteligenţă“, „curiozitate“, „emoţie“, „umor“, „afectivitate“ ş.a.m.d. 2. E formidabil cît mister aduce la rampă cunoaşterea savantă! Necunoaşterea creşte direct proporţional cu nivelul cunoaşterii: la cîte noi descoperiri, atîtea întrebări suplimentare, atîtea noi perplexităţi. Altfel spus, cunoaşterea nu se extinde pe socoteala necunoaşterii. Lărgirea marginilor teritoriului defrişat provoacă nu o restrîngere, ci o extindere spontană a marginilor teritoriului virgin.

 

 

E greşit să ne imaginăm că integrarea europeană înseamnă strict occidentalizarea noastră. Nu. Ea înseamnă, simultan, orientalizarea vestului. Cum să-mi explic altfel întîmplarea de azi după-masă: intru într-o cafenea berlineză cu nume celebru (Café Einstein) şi cer o cafea. Mi se răspunde cu un zîmbet larg că nu mi se poate oferi decît un ceai. Deocamdată nu mai au cafea! Din viscerele mele obosite, simt cum iese la suprafaţă o veche panică: să intri într-un magazin de pîine în care nu e pîine, într-un magazin de carne unde nu e carne etc. Cînd într-o berărie nemţească mi se va spune că nu e bere, integrarea europeană se va fi încheiat. Poate veni sfîrşitul lumii.

 

 

Ies în oraş în zi de lucru şi constat că toate magazinele sînt închise. Mi se spune că e sărbătoare: Ziua Tatălui. Sînt frustrat pînă la vertij! Aflu că şi Parlamentul român a votat unanim, aproape în regim de urgenţă, o sărbătoare echivalentă. Am intrat, carevasăzică, în rîndul lumii! Dar ca bunic, verişor, nepot, cumnat şi naş, simt ceva discriminatoriu în acest nou praznic calendaristic. Trec peste nevoia, obscurantistă, de a avea, alături de Ziua Tatălui, una a Fiului şi una a Sf. Duh.  În Germania, efectul statistic al zilei libere oferite în cinstea bărbaţilor a fost creşterea semnificativă a numărului de bătăi post-festum şi de accidente rutiere pe bază de alcool. La noi, cercetările sînt încă în curs...

  ESPAÑOLES...este tara lor\sunt puturosi,scuze de ex,au fost mai ajutati,si noi romanii numai ne certam sau ne invidiem uni pe altii.Ei.isi stiu drepturile,nu lucreaza la negru,au poate 5 aparamente cumparate cu bni din banca ,dar inchiriate ,tot la romini sau la alti extrajeri,au avocati ,etc

asta e..

 

Ion Vianu: "Geoană - cea mai groasă cacealma!" Acest articol a aparut si in Academia Caţavencu din 09 Dec 2009 | Istodor" href="http://www.catavencu.ro/autori/eugen_istodor-17.html" class="black">Eugen Istodor | 4 comentarii | 8375 vizualizări     Medic psihiatru şi scriitor. Conştiinţă a României nebune de azi. Oricine fură, oricare ar fi preşedintele, verdictele lui Ion Vianu rămîn.     Reporter: Am înnebunit cu toţii? Ion Vianu: Da, oamenii se uită la televizor şi se încarcă cu o ură incredibilă. Sînt beţi de ură… Nu că nu ar avea motive să fie nemulţumiţi, dar această excitaţie este nesănătoasă şi scade încă şi mai mult durata medie de viaţă. Televiziunile ar trebui să fie mai responsabile.

Rep.: Simţiţi criza? Ce nu vă mai permiteţi? Ce vorbe folosiţi mai des, acum, de criză? I.V.: Nu mi-e de mine, eu nu prea ies din casă, dar am observat ca iar s-au înmulţit cerşetorii. În jurul meu există şomaj, emigrare…

Rep.: Sîntem în criză, criza aia mondială? I.V.: Oracol nu prea sînt… peste tot sînt semne că se iese din criză.     Dar dacă nu se vor schimba moravurile speculative nu este nici o şansă să nu recădem. Trăim o eră a hoţilor şi hoţiilor, pretutindeni. Este ceea ce se numeşte, se pare, neoliberalism sau cleptocraţia la scară planetară. Ultimii veniţi fiind primii serviţi, ca de obicei, ţările cel mai recent convertite la economia de piaţă sînt şi cele mai corupte.

Rep.: Sîntem într-o criză de conştiinţă? Între noi, indivizii, ce chestii ne despart? I.V.: Sîntem nişte şahişti care nu prevăd mai mult de o mutare înainte. E prea puţin. Sîntem egoişti, nu mai avem proiecte decît cel mult pentru ziua de mîine. Şi ca indivizi, şi ca societate.

Rep.: Ne mai vedem „lungul nasului“? Cum stau lucrurile în Occident, cum le vedeţi pe cele din România? I.V.: Societatea occidentală nu este neapărat mai bună sub aspect moral, dar este mai funcţională. Trenurile, spitalele, chiar şcolile îşi îndeplinesc rostul. Noi sîntem în plin delir al „formelor fără fond“. Am combinat cinismul comunist cu vechea bază fanariotă, bine cimentată. Formula e garantată! Cum vreţi să cred că unui tip de genul lui M. Geoană, extract de burghez roşu 100%, fals pînă şi în vibraţia vocii lui, îi pasă de sărăcia de la ţară? Geoană este chiar cea mai groasă cacealma, dar cacealmaua este peste tot.

Rep.: Gripa aviară, criza, gripa porcină credeţi că sînt simboluri ale „urgiilor biblice“? I.V.: Nu. Fiecare generaţie are sentimentul că trăieşte Apocalipsa. Vine. Dar nu ştim cînd. O să vină pe neaşteptate, la un ceas cînd vor dormi profeţii. Cele pomenite sînt sau fenomene ciclice (criza), sau mici apocalipse private întreţinute de industria farmaceutică. Vaccinurile se vînd bine. Rep.: Cum de nu se mai termină? Cum de răul se inventează la nesfîrşit? E din ce în ce mai rău? I.V.: Viaţa este o succesiune de distrugeri şi de reconstituiri. Peste ruine se ridică altceva. Creşte iarbă, acolo se ridică oraşe etc. Dar, ca individ, ca popor, nu poţi să rămîi insensibil la ruinarea universului tău de valori, la uitare sau la bagatelizarea a ceea ce ai iubit. Noi ne dizolvăm, prin emigrare, prin degradare. Nu eşti rasist, naţionalist etc. Dar faptul că în golul lăsat se vor instala, FIZIC, turkmenii sau chinezii este destul de întristător. Un filosof a spus: „Orice fiinţă perseverează în ceea ce este“. Noi am renunţat să perseverăm în ceea ce sîntem fără să devenim altceva. Rep.: E o absenţă a lui Dumnezeu? I.V.: Vai mie! Să răspund la o atît de gravă întrebare… Un sistem nu poate exista fără repere, iar a avea un reper nu poate exista decît în afara sistemului. Trebuie salvat Dumnezeu! El este în afara lumii, dar lumea nu poate fără acest străin absolut şi totuşi angajat în ţesătura lumii noastre. Dar Dumnezeu trebuie reinventat. Trebuie să acceptăm că substanţa lui Dumnezeu nu este minunea, ci inconştientul nostru, individual şi colectiv, întîlnirea mereu reluată cu Sinele. Nu cred că vor fi alte religii, dar e nevoie de o altă înţelegere a religiilor deja existente. Rep.: Trăim o vîrstă sumbră a omenirii? I.V.: Nu, aşa s-a născut omul, şi aşa a rămas: problematic, anxios. Agresiv, creator. Conştient că va muri. S-ar putea întîmpla în viitor ca omenirea să emigreze din trupuri, să circule pe alte suporturi informatice. Dar tot oameni vor fi. Rep.: Ce dracu’ să mai facem, dom’le? I.V.: Deunăzi, pe stradă, era un individ cu şapcă şi care spunea, să-l audă toată lumea: „Dom’le, nu mai merge, trebuie să ne facem oameni de treabă“. Am fost de acord cu el, dar cum? Pe unde s-o apucăm? Noi nu mai sîntem o societate, ignorăm valoarea solidarităţii. Sîntem doar o sumă de egoisme individuale, iar cu sistemul ăsta intrăm drept în zid. Tot sper să se refacă, printr-un soi de selecţie naturală a simţirii, solidaritatea… Rep.: Cum v-a putut trăda, dom’le, Stolnici? I.V.: Aţi citit pe Shakespeare: „Fii credincios ţie însuţi“? Dl Bălăceanu-Stolnici nu pe mine m-a „trădat“… l-a turnat pe Nichita Stănescu, care n-avea pînă în acel moment, „dosar“ la Secu. De ce? Din arivism şi lăcomie. Pur şi simplu.

Vineri, 08 octombrie 2010 Sursa: Romania Libera Autor: Romania Libera

 

La sfârşitul lunii august, în plin scandal al evacuării taberelor ilegale şi repatrierii romilor din Franţa, comisarii europeni Viviane Reding, Laszlo Andor şi Cecilia Malmström au redactat o notă de informare asupra „Situaţiei romilor în Franţa şi în Europa'', publicată pe 1 septembrie. În anexa 4, documentul prezintă situaţia sumelor din Fondul Social European (ESF) aflate la dispoziţia statelor membre, inclusiv pentru romi.

 

La o populaţie romă de 1.850.000 oameni (8,56%), România dispune pentru perioada 2007-2013 de aproape 3,7 miliarde euro. Din acestea, 2,25 miliarde sunt alocate de Comisia Europeană pentru programe destinate integrării romilor. Din toţi banii aceştia, România nu a reuşit să cheltuiască decât 38 de milioane. Cifrele furnizate de Bruxelles oferă Parisului un argument puternic pentru acuzaţia că Bucureştiul face prea puţin pentru inserţia socială a acestei minorităţi şi preferă să o „exporte'' în Occident. Un punct de vedere subliniat şi de ambasadorul Franţei la Bucureşti, Henri Paul.

 

România Liberă: Mai multă presiune în ultima vreme asupra reprezentanţilor Franţei în România?

 

Henri Paul: Nu, nu prea. Ce m-a surprins e că lucrurile merg bine. M-am întâlnit cu asociaţiile şi cu ONG-urile rome şi am avut parte de cuvinte foarte amabile de la acestea. Cred că multe dintre aceste ONG-uri, în special ONG-urile care se ocupă de romi, apreciază că am pus accentul pe necesitatea elaborării unui plan de integrare a romilor.

 

RL: Comisarul pentru Justiţie, Viviane Reding, a evocat două „capete de acuzare" pentru o eventuală procedură de infringement. Prima, legată de transpunerea în legislaţia franceză a Directivei 38 privind libera circulaţie, şi a doua, mult mai gravă, de încălcare a Cartei Drepturilor Omului. De săptămâna trecută, această ultimă acuzaţie a fost abandonată, rămânând ca Franţa să se conformeze cerinţelor procedurale. Aţi scăpat uşor...

 

H.P.: Referitor la prima chestiune, aici chiar nu există nici o problema, iar cea mai bună dovadă este că procedura nu a fost lansată. Cât priveşte acuzaţia de discriminare, este suficient să privim cifrele pe care vi le pun bucuros la dispoziţie, pentru că am o statistică exactă în privinţa situaţiei evacuărilor taberelor ilegale în luna august 2010. Au existat 355 operaţiuni care au avut în vedere persoanele nomade ce nu au un domiciliu, iar aici vorbim despre francezi. De fiecare dată, evacuările au fost realizate sub controlul unui judecător. Celelalte au fost tabere ilegale formate din aglomerări de barăci, corturi ş.a.m.d., dar şi aici evacuările s-au făcut pe baza deciziei unui judecător care a recunoscut caracterul ilegal al ocupării unui teren. În această situaţie s-au aflat 189 de tabere care priveau resortisanţi proveniţi din Bulgaria sau din România şi am avut şapte situaţii în care a fost vorba de cetăţeni ai altor ţări: Afganistan, Coasta de Fildeş, Iran, Sudan, Vietnam şi Irak.

 

Privind aceste cifre vedem, aşadar, că este vorba de şapte cazuri din ţări noneuropene, 189 de cetăţeni europeni şi 355 de cetăţeni francezi. Nu se poate spune, aşadar, că am luat la ţintă cetăţenii români sau bulgari sau pe alţii, pentru că majoritatea evacuărilor de tabere ilegale a avut drept obiect cetăţeni francezi. Acest lucru nu a fost explicat niciodată în România, aşa cum ar fi trebuit.

 

RL: De acord, dar doamna Reding a reacţionat atât de vehement în baza celebrei circulare din 5 august în care autorităţile franceze erau instruite să aibă în vedere „cu prioritate" taberele de romi...

 

H.P.: Circulara respectivă a fost, cum ştiţi, abrogată şi, în orice caz, o circulară nu este un act normativ în Franţa. Este o instrucţiune destinată prefecţilor. În ceea ce mă priveşte, cred că a fost prost redactată, un lucru pe care, de altfel, l-a recunoscut şi preşedintele Republicii, care a cerut schimbarea ei. Realitatea însă este aceea descrisă de cifrele pe care vi le-am citit şi pe care le vom oferi şi Comisiei. Pe de altă parte, discriminarea nu va mai putea fi invocată dacă se va lua în considerare faptul că resortisanţii români şi bulgari care au revenit în România şi Bulgaria au făcut-o în proporţie de 80-85% voluntar. Sunt oameni care au fost însoţiţi la avion de autorităţi, dar fiecare dintre ei a semnat un document prin care a fost de acord să se întoarcă de bunăvoie. Mulţi dintre ei au cerut să revină după examinarea propriului caz.

 

RL: Revenind la Directiva 38, premierul italian, Silvio Berlusconi, a anunţat că intenţionează să ceară amendarea acesteia în sensul limitării liberei circulaţii. Din ţări precum Spania sau Germania am primit semnale că nu au de gând să susţină o asemenea iniţiativă. Ce va face Franţa?

 

H.P.: Nu ştiu unde ne situăm în ceea ce priveşte modificarea directivei, dar ştiu că noi am modificat legea franceză pentru a evita ca cineva să abuzeze de libera circulaţie.

 

RL: Definiţi, vă rog, abuzul.

 

H.P.: Asupra acestei chestiuni deliberează zilele acestea Parlamentul francez, instituţia însărcinată cu definirea abuzului în termeni de proceduri legislative, sub controlul unui judecător constituţional francez (miercuri, deputaţii francezi au votat în favoarea interdicţiei dreptului de a reveni în Franţa al imigranţilor ilegali care nu respectă perioada de repatriere voluntară - n.n.).

 

Există o chestiune care este extrem de şocantă pentru mine. Franţa este ţara care primeşte cei mai mulţi solicitanţi de azil şi ţara care primeşte cei mai mulţi imigranţi din Europa. Este, de asemenea, ţara în care judecătorul pentru drepturi şi libertăţi este foarte puternic. Pentru că noi avem două tipuri de jurisdicţie: administrativă şi judiciară. Avem un corp enorm de legi în privinţa nondiscriminării, care este foarte puternic pentru că, în virtutea principiilor Constituţiei franceze, noţiunea de minoritate nu există. Acesta este unul dintre motivele care explică confuzia...

 

RL: Nici Comisia n-a vorbit de minorităţi, a vorbit de etnii...

 

H.P.: Da, dar noi nu recunoaştem nici etniile. În legislaţia franceză nu există etnii - mai ales etnii! - şi nici minorităţi. Din cauza asta ne simţim stânjeniţi (deranjaţi) de această dezbatere pentru că, atunci când utilizăm termenul „rom" şi noţiunea de „etnie romă", utilizăm o noţiune care există în afara graniţelor noastre - în particular aici, în România -, dar care nu există în Franţa. De aceea suntem foarte stingheriţi pentru că suntem acuzaţi şi siliţi să recunoaştem minorităţi sau etnii în condiţiile în care Constituţia noastră nu ne permite acest lucru.

 

RL: Dacă tot am ajuns aici, cred că e mai uşor de înţeles de ce mulţi se întreabă în România dacă nu cumva autorităţile franceze au ales victimele mai facile. Bunăoară, în loc să atace masiva imigraţie ilegală din Africa de Nord sau din Africa Sub-Sahariană, care ar fi putut crea probleme, au ales o minoritate mai mică şi care să fie victimă sigură...

 

H.P.: În cazul acesta trebuie să vă spun că, între ianuarie şi iulie 2010, am expulzat aproape 9.000 de cetăţeni non-europeni. Guvernul francez a decis că nu mai poate suporta încălcarea regulilor privind accesul pe propriul teritoriu. Nu e vorba de nici un fel de discriminare şi este ceea ce vom explica şi Comisiei Europene. Toate acţiunile noastre au vizat taberele ilegale. Cu alte cuvinte, n-am luat oamenii de pe stradă ca să-i expulzăm, ci am desfiinţat taberele ilegale indiferent că acolo se aflau cetăţeni noneuropeni, europeni sau francezi. Aceasta este diferenţa.

 

RL: După Consiliul European de acum două săptămâni, când cei doi preşedinţi au fost surprinşi de camere gesticulând prinşi în conversaţie, preşedintele Băsescu a evocat o întâlnire bilaterală în săptămânile ce vor urma...

 

H.P.: Nu, această întâlnire a fost evocată înainte, când au vorbit la telefon. În cursul acestei convorbiri, preşedintele Sarkozy i-a propus preşedintelui Băsescu să se întâlnească şi să discute situaţia. Dar nu s-a decis la Consiliu. Aceea a fost o discuţie „în margine".

 

RL: Şi când va avea loc această discuţie?

 

H.P.: Pentru moment, nu există o dată stabilită.

 

RL: Câţi romi au fost expulzaţi până acum?

 

H.P.: Îmi pare rău, dar nu pot vorbi despre romi.

 

RL: Bine, câţi cetăţeni români?

 

H.P.: Între 28 iulie şi 26 august au părăsit Franţa 881 de români. Cum am spus, 80% din ei au plecat de bunăvoie.  

RL: Există vreo estimare privind costurile, şi mă refer la operaţiunile de demolare a taberelor, înregistrarea imigranţilor, sumele acordate acestora, transportul cu avionul ? Franţa pare să fi plătit totuşi un preţ mare în termeni de imagine în Europa. A meritat?

 

H.P.: Nu, nu cred că Franţa a plătit vreun preţ de imagine. Eu nu cred că Franţa a pierdut din această afacere, dimpotrivă. Cred că Franţa a fost prima ţară care a tratat această problemă fără ipocrizie. Măsurătorile sociologice arată că sunt între 10 şi 12 milioane de persoane în Europa, probabil chiar mai multe, care se află în aceeaşi situaţie (estimarea numărului de romi din Europa aparţine Comisiei Europene - n.n.). Ştim foarte bine că fiecare ţară are percepţii diferite asupra acestei populaţii. Noi am zis, dimpotrivă, să avem două repere: pilierul legii europene şi al legii naţionale şi pilierul integrării.

 

Şi ministrul francez, dar şi eu însumi, pentru că mă aflu aici din 2007, ne petrecem timpul în întâlniri cu autorităţile române pentru a le spune: „Trebuie să faceţi un plan naţional de integrare care să fie coordonat cu eforturile Uniunii Europene". Dar atunci când văd sumele care sunt consacrate în România pentru integrarea persoanelor de etnie romă, prin comparaţie cu sumele disponibile la nivel european, sunt surprins să constat cât sunt de mici. Am aici cifrele unui document al Uniunii Europene. Veţi vedea că sumele alocate de România din bani europeni în raport cu amploarea problemei sunt mult prea mici. De trei ani încercăm să avem un acord cu Agenţia Naţională pentru Romi şi nu reuşim. Am ajuns în situaţia în care reprezentantul Partidei Romilor ne-a spus - după ce au manifestat în faţa ambasadei - că am făcut foarte bine că am ridicat problema integrării.

 

RL: Abordarea Franţei pare diametral opusă faţă de cea a României. Franţa spune că este datoria României să o rezolve, Bucureştiul afirmă că problema este prea complexă şi nu-şi poate găsi o soluţie decât la nivel european.

 

H.P.: Teza noastră este că România trebuie să se ocupe de cetăţenii ei aşa cum Franţa se ocupă de cetăţenii ei, o poziţie împărtăşită şi de Comisia Europeană, care consideră că statele membre ale UE sunt responsabile de propia Franţa pare să fi plătit totuşi un preţ mare în termeni de imagine în Europa. A meritat?

 

H.P.: Nu, nu cred că Franţa a plătit vreun preţ de imagine. Eu nu cred că Franţa a pierdut din această afacere, dimpotrivă. Cred că Franţa a fost prima ţară care a tratat această problemă fără ipocrizie. Măsurătorile sociologice arată că sunt între 10 şi 12 milioane de persoane în Europa, probabil chiar mai multe, care se află în aceeaşi situaţie (estimarea numărului de romi din Europa aparţine Comisiei Europene - n.n.). Ştim foarte bine că fiecare ţară are percepţii diferite asupra acestei populaţii. Noi am zis, dimpotrivă, să avem două repere: pilierul legii europene şi al legii naţionale şi pilierul integrării.

 

Şi ministrul francez, dar şi eu însumi, pentru că mă aflu aici din 2007, ne petrecem timpul în întâlniri cu autorităţile române pentru a le spune: „Trebuie să faceţi un plan naţional de integrare care să fie coordonat cu eforturile Uniunii Europene". Dar atunci când văd sumele care sunt consacrate în România pentru integrarea persoanelor de etnie romă, prin comparaţie cu sumele disponibile la nivel european, sunt surprins să constat cât sunt de mici. Am aici cifrele unui document al Uniunii Europene. Veţi vedea că sumele alocate de România din bani europeni în raport cu amploarea problemei sunt mult prea mici. De trei ani încercăm să avem un acord cu Agenţia Naţională pentru Romi şi nu reuşim. Am ajuns în situaţia în care reprezentantul Partidei Romilor ne-a spus - după ce au manifestat în faţa ambasadei - că am făcut foarte bine că am ridicat problema integrării.

 

RL: Abordarea Franţei pare diametral opusă faţă de cea a României. Franţa spune că este datoria României să o rezolve, Bucureştiul afirmă că problema este prea complexă şi nu-şi poate găsi o soluţie decât la nivel european.

 

H.P.: Teza noastră este că România trebuie să se ocupe de cetăţenii ei aşa cum Franţa se ocupă de cetăţenii ei, o poziţie împărtăşită şi de Comisia Europeană, care consideră că statele membre ale UE sunt responsabile de Franţa pare să fi plătit totuşi un preţ mare în termeni de imagine în Europa. A meritat?

 

H.P.: Nu, nu cred că Franţa a plătit vreun preţ de imagine. Eu nu cred că Franţa a pierdut din această afacere, dimpotrivă. Cred că Franţa a fost prima ţară care a tratat această problemă fără ipocrizie. Măsurătorile sociologice arată că sunt între 10 şi 12 milioane de persoane în Europa, probabil chiar mai multe, care se află în aceeaşi situaţie (estimarea numărului de romi din Europa aparţine Comisiei Europene - n.n.). Ştim foarte bine că fiecare ţară are percepţii diferite asupra acestei populaţii. Noi am zis, dimpotrivă, să avem două repere: pilierul legii europene şi al legii naţionale şi pilierul integrării.

 

Şi ministrul francez, dar şi eu însumi, pentru că mă aflu aici din 2007, ne petrecem timpul în întâlniri cu autorităţile române pentru a le spune: „Trebuie să faceţi un plan naţional de integrare care să fie coordonat cu eforturile Uniunii Europene". Dar atunci când văd sumele care sunt consacrate în România pentru integrarea persoanelor de etnie romă, prin comparaţie cu sumele disponibile la nivel european, sunt surprins să constat cât sunt de mici. Am aici cifrele unui document al Uniunii Europene. Veţi vedea că sumele alocate de România din bani europeni în raport cu amploarea problemei sunt mult prea mici. De trei ani încercăm să avem un acord cu Agenţia Naţională pentru Romi şi nu reuşim. Am ajuns în situaţia în care reprezentantul Partidei Romilor ne-a spus - după ce au manifestat în faţa ambasadei - că am făcut foarte bine că am ridicat problema integrării.

 

RL: Abordarea Franţei pare diametral opusă faţă de cea a României. Franţa spune că este datoria României să o rezolve, Bucureştiul afirmă că problema este prea complexă şi nu-şi poate găsi o soluţie decât la nivel european.

 

H.P.: Teza noastră este că România trebuie să se ocupe de cetăţenii ei aşa cum Franţa se ocupă de cetăţenii ei, o poziţie împărtăşită şi de Comisia Europeană, care consideră că statele membre ale UE sunt responsabile de propia politica de integrare. Acest lucru este cu atât mai valabil pentru cetăţenii de etnie romă, care sunt supuşi discriminării în ţările de origine. De aceea este incredibil că Franţa este acuzată că discriminează cetăţenii români de etnie romă, în vreme ce Guvernul României ne spune că nu este problema lui, ci a Europei.

 

Este adevărat că România şi-a recunoscut responsabilitatea în privinţa integrării romilor prin declaraţia comună semnată de ministrul de Externe, Baconschi, şi de miniştrii Lellouche şi Besson, dar problema este de ce nu există mai multe programe de integrare a romilor în România. Numărul cetăţenilor romi care sunt prinşi în programele româneşti este foarte mic. Este aşadar nevoie de un plan cuprinzător de integrare şi noi ne-am declarat dispuşi să ajutăm România să găsească fonduri europene în acest scop. Recent, m-am întâlnit cu domnul (secretar de stat) Mocanu şi i-am propus un expert francez permanent şi pentru a-i oferi serviciile Oficiului francez pentru Imigrare.

 

În plus, Comisia Europeană ar trebui să acţioneze mai hotărât şi să fie mai aproape de Guvernul român şi să-i ofere ajutor, pentru că, dacă fondurile europene nu sunt utilizate, există un motiv pentru asta, deşi ştim că, în general, România are dificultăţi în utilizarea fondurilor europene. Românii se concentrează asupra şoselelor, dar integrarea socială este la fel de importantă.

 

RL: Integrarea despre care vorbiţi în ce fel ar trebui realizată? Să luăm modelul Franţei şi să întărim „pilierul legal''?

 

H.P.: Constrângerea nu este, cred, cea mai bună dintre soluţii. Cred că în primul rând ar trebui îmbunătăţită situaţia locuinţelor. Constatăm adesea că prima discriminare apare în domeniul locuinţelor şi că această populaţie vulnerabilă locuieşte adesea în condiţii catastrofale. Locuiesc în barăci mizerabile, fără apă, situate de cele mai multe ori la marginea satelor. În al doilea rând, ar trebui să ne ocupăm de femei, pentru că femeile sunt un factor de integrare foarte important. Femeile rome trebuie ajutate. Al treilea aspect îl reprezintă educaţia, iar principala dificultate pe care o avem în prezent este educaţia şi, de aceea, este nevoie de măsuri specifice în sprijinul acestei populaţii. Există programe care au reuşit foarte bine în alte ţări, precum Spania, unde s-au cheltuit foarte mulţi bani din fonduri europene pentru romi. Ceea ce spunem noi este că programele de inserţie a romilor funcţionează, dar trebuie ca cineva să le facă.

 

RL: Tot mai mulţi oficiali francezi exprimă „îngrijorări'' privind aderarea României la spaţiul Schengen. Este guvernul francez înclinat să blocheze aderarea României la spaţiul Schengen din cauza acestei probleme?

 

H.P.: Franţa a explicat foarte clar, iar domnul Lellouche a declarat-o la rândul său, nu există nici o legătură între afacerea romilor şi afacerea Schengen.

Sursa:

www.adevarul.ro/international/foreign_policy/europa_fp/De_ce_nu_i-am_integrat_pe_rromi_0_366563696.html 

Supus la o marginalizare continua, copilul rrom, dacă învață bine, este considerat “o minune”.

Antropologul Alexandru Bălăşescu explică, într-un interviu pentru FP România, că încărcătura emoţională puternică când discutăm despre rromi/ ţigani vine din faptul că ei au fost elementul diferenţiator folosit în construcţia identităţii naţionale române.

FP România: Ai cui sunt rromii/ ţiganii? Ai statului din care pleacă sau ai celui unde se aşază? Ai UE, la comun?

Alexandru Bălăşescu: Foarte pe scurt: atestarea documentară a rromilor/ ţiganilor în Europa începe cu secolul XI, în documente în limba greacă ei fiind numiţi « atsiganoi », adică « de neatins » - referire la casta indiană de care aparţineau. Au sosit în Europa fie prin Nordul Africii şi apoi Spania (cunoscuţi apoi sub apelaţia « gitanes »), fie prin Turcia şi apoi Balcani (numiţi « ţigani »). Pe teritoriul de astăzi al României slaba centralizare din voievodate şi principate în Sud şi ulterior politicile de sedentarizare puternică în timpul imperiului austro-ungar au făcut ca o mare parte a populaţiei să se stabilească aici. La aceasta se adaugă şi sclavia - lucru ce pare a fi uitat în discursul public în România.  

Întrebarea mi se pare că pleacă de la premize paternaliste. Chestiunea nu este aceea de apartenenţă ci de funcţionare într-un cadru socio-economic dat. Istoric, rromii au fost nomazi. Sedentarizarea lor a ţinut de condiţii istorice specifice – sclavagism, apoi statul naţiune. Odată cu porozitatea graniţelor şi cu eliberarea individului de constrângerile statale este de aşteptat ca mulţi dintre cei cu o tradiţie nomadică să şi-o reia (nu toţi). Pe de altă parte, premisele economiei politice actuale sunt acelea ale sedentarismului - cetăţenia şi drepturile ce decurg din ea sunt bazate pe principii ale “stabilităţii” teritoriale. Toată dezbaterea din jurul rromilor de astăzi din Franţa ne vorbeşte de fapt, poate, despre o criză a Republicii a V-a, ale cărei principii vor trebui curând revizuite, pe fondul unei repoziţionări şi reinterpretări a conceptului de “cetăţean” impuse de ceva vreme de Uniunea Europeană.

 

De ce trăiesc mai ales la marginea societăţilor europene? De ce au medii educaţionale atât de mici?

Alexandru Bălăşescu: Aici avem de-a face cu o dublă spirală ce se potenţează reciproc. Pe de-o parte, aceea a istoriei specifice şi a practicilor cotidiene de supravieţuire formate istoric: atunci când eşti nomad într-un cadru sedentar va trebui să dezvolţi tehnici de supravieţuire nu întotdeauna considerate licite - să reţinem însă că este vorba de o chestiune legată de stil de viaţă şi nu de etnie, adică nu se transmite genetic. Pe de altă parte, aceea a blocării sistematice a accesului la resurse, pe fondul neîncrederii formate istoric şi care este greu de depăşit. Stigmatizarea socială este un rezultat al aplicării indiscriminate a stereotipurilor etnice.

Există mecanisme psiho-sociale care contribuie la această marginalizare continuă - de exemplu, dacă un copil rrom învaţă bine fie este considerat “o minune” (cu alte cuvinte o anomalie), fie o înşelăciune. S-a demonstrat că în timpul formării lor copiii tind să răspundă aşteptărilor adulţilor. Dacă îi spui unui copil că este incapabil, acesta are toate şansele să devină incapabil, aşa cum şi efectul Pygmalion este la fel de valabil. Stigmatizarea socială face ca, intraţi în sistemul de învăţământ, copii rromi să îşi modeleze comportamentul conform aşteptărilor (prejudecăţilor), ceea ce îi aduce mai târziu într-o poziţie socială defavorabilă. Nu este vorba numai despre rromi ci şi despre toate categoriile socio-economice - muncitori care au copii muncitori etc.

 

Este incorectă politic aşteptarea generală “să se integreze”?

Alexandru Bălăşescu: Cred ca premiza întrebării este din nou controversială. De fapt sabia cu două tăişuri a politizării identităţii este aici important de evidenţiat: pe de-o parte, poate duce la creşterea şanselor celor istoric discriminaţi de acces la resurse sociale şi de a deveni ei înşişi o resursă umană pentru societate. Pe de altă parte, împinge spre ghettoizare, adică spre separarea şi perpetuarea diferenţelor, dar şi a stereotipurilor negative.

În loc de povară pentru stat, pentru sistemul de asistenţă socială, pot deveni o resursă pentru economie?

Aceasta este mai degrabă o întrebare retorică. Evident că pot - şi trebuie -, pentru că discutăm de o parte importantă a populaţiei care, insist, nu este în totalitate "pierdută". Nu se poate pune o echivalenţă directă Rrom=inadaptat, neintegrat, ne-educat, infractor. Renunţarea la practicile care întăresc aceste prejudecăţi ar fi probabil primul pas pentru a folosi această resursă umană de care toată lumea are nevoie. Problema în România este legată de încărcătura emoţională puternică când discutăm despre Rromi/ ţigani, pentru că ei au fost elementul diferenţiator folosit în construcţia identităţii naţionale române. De unde şi dificultatea multora (de la comentatori ocazionali la oameni de stat din România) de a accepta pe deplin calitatea acestora de cetăţeni ai României. Pe de altă parte, utilizarea strategică de către rromi a identităţii culturale pentru a acceda la resurse - statale, europene sau de orice alt fel - complică intenţiile sau politicile de integrare socială. Să nu uităm, în ultimul rând, că România nu are o politică clară în acest sens. Suntem stat multi-cultural? Suntem republică laică? Suntem stat naţiune ortodox (in)tolerant? Va trebui să răspundem cu seriozitate la aceste întrebari pentru a putea apoi defini şi urmări o strategie în ceea ce priveşte categoriile sociale marginale...  

 

Alexandru Bălăşescu este doctor în antropologie. În prezent face cercetări de tendinţe economice internaţionale.



Main menu 2

Dr. Radut Consulting